„Stefan Goanta"
Ștefan Goanță
TENTAŢIA HIPERBOLIZĂRII
(De ce „Grădina Zmeilor”?)
Privite din afară, superficial, şi ignorându-le din varii motive dimensiunile interioare şi exterioare asupra cărora nu insistăm acum, atributele de relativitate sau de absolut ale adevărului pot apărea multora prea simple, nespectaculare, insuficient de grăitoare pentru vitrina personală, prea fireşti, comune ş.a.m.d., ca să rupă gura târgului. S-ar impune deci o cosmetizare a acestora, o prelucrare estetică făcută cel mai adesea printr-o hiperbolizare care să stârnească interesul. Preocuparea e veche, de-o vârstă cu zicala „a face din ţânţar armăsar”. (Nu luăm în calcul cazurile în care adevărul nu este cunoscut, ci doar întrezărit şi susţinut de argumente palide, cazuri care reclamă pe drept ipoteze, prezumţii de accentuată coloratură subiectivă.)
Ne-am oprit pentru susţinerea prezentei teze la un exemplu care ar părea nesemnificativ, dar care, păstrând proporţiile, poate ilustra raportul dintre adevărul frust şi ipostazele lui frecvente asupra cărora s-a intervenit şi care, se înţelege, nu poartă amprenta minciunii deliberate sau necontrolate şi care, numai aparent, par a susţine adevărul sau a impieta asupra lui. Ne menţinem aşadar în imperiul nostru, imperiul lui „modus-vivendi”. Şi zicem:
În stânga Văii Almaşului, privind în aval, la câteva sute de metri de satul Gâlgău-Almaşului, comuna Bălan, se află un loc de o configuraţie stranie, un fel de semănătură haotică de stânci, o insulă care contrastează izbitor cu peisajul: în stânga – pădurea, păduricea parcă suspendată, Dumbrava, în dreapta – satul, şoseaua, Valea Almaşului şi iarăşi satul străjuit de privelişti oarecum asemănătoare, dar şi ele cu istoriile lor. Potrivit geologilor – mai mult amatori – conglomeratul de rocă puţin rezistentă – caolin şi gresie insuficient pietrificată – s-a fărâmiţat în dislocare şi a dat naştere unor plăsmuiri surprinzătoare, multe de-a dreptul bizare, multe având corespondente imaginative în lumea domestică a oamenilor. Una dintre plăsmuiri păstrează încă, în ciuda eroziunii sesizabile de la an la an, o firească şi nefirească asemănare cu o fată care duce ceva în spate. Asemănarea însoţită de fecunda imaginaţie a privitorilor a născut legenda „Fata Cătanii”. Stâncăraia din jur a purtat şi ea dintotdeauna numele de „Cheturi”, probabil o referire la faptul că insuliţa carstică este rezultatul ruperii încheieturilor care o ţineau lipită de pieptul de deal din care, până la urmă, s-a desprins.
Cândva, cine ştie când, o fi avut loc o tragică întâmplare care a provocat prefacerea fetei în stan de piatră, motiv des întâlnit în mitologia noastră. Tulburătoarea întâmplare, nucleul ei, s-a epicizat – timpul a creat-o şi a consacrat-o şi tot timpul i-a estompat tragismul ca mai tuturor legendelor de sorginte eroică, istorică, socială, cosmogonică etc. – s-a epicizat în circulaţie şi s-a transformat în fapt nuvelistic reţinut pe panoplia de pe care glasurile trecutului reverberează încă, atestându-ne impresionanta zestre spirituală. Născute şi din dorinţa omului de a-şi trăi cât mai intens atât viaţa proprie, cât şi pe cea a împrejurului, dar şi din nobila intenţie de a-şi explica în viziuni proprii anumite lucruri neconforme cu stasul, legendele rămân – ca să spunem deocamdată numai atât – mărturii în timp ale vivacităţii poporului, ale salutarelor încercări de explicare ale tainelor vieţii, ale impresionantei puteri de fantazare. Nu întâmplător au inspirat atâtea opere nemuritoare. Inserăm o succintă relatare a legendei „Fata Cătanii”, aparţinând informatorilor Ioan Prodan şi Anastasia Unguruşan din Gâlgău şi care atunci aveau vârsta de 60, respectiv 65 de ani. Consemnarea a fost făcută în anul 1968 de către Irina Paşca, studentă în anul al IV-lea la Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca. Insistăm asupra relatării nu atât pentru că s-ar prefigura o contaminare cu Baba Dochia, altă băciţă rea, precum cea poreclită, pentru comportamentul ei cazon, „Cătana”, nici pentru că reîntâlnim motivul prefacerii în stan de piatră, ci pentru că legenda noastră ocupă un loc central în economia verbală a „Cheturilor” şi a iradiat. (E posibil, de pildă, ca în variante, dată fiind trecerea de care se bucura între fete un fecior militar, să fi apărut în derularea faptelor şi un astfel de personaj numai potrivit să complice lucrurile.) „D’apăi, draga mea, ziceau bătrânii că a fost mai demult ofemeie, îi zicea de’a Cătanii, aici în satul nostru, care avea o gospodărie mare. Aveamulte oi şi tare mult de lucru, şi bărbatul era plecat de-acasă. Avea şi o fatăfecioară şi frumoasă care ieşea câteodată din vorba ei. Într-o zi, avea rând la oi şitrebuia să se ducă după lapte şi o trimite pe fată. Da’ fata feleleşte, adică nu vreasă meargă. Şi-atunci, femeia strigă la ea, o suduie, ba o şi blastămă: «stană depiatră să te facă Dumnezeu!» Fata s-a dus până la urmă la oi după lapte. Cânds-a întors , a pornit o furtună mare, cu fulgere, trăsnete şi tunete şi o trăsnit pefată de-o rămas stană de piatră. Şi de-aia e stânca asta în formă de fată cu ciubărulîn spate.” Dar de ce şi de unde grădina şi zmeii? Departe de a semăna cu o grădină, locul numit „Cheturi” este, mai degrabă, arid, pigmentat din loc în loc de câte un smoc verde crescut miraculos la subsuorile pietrelor. Termenul de „zmeu”, atât cât circulă în zonă, este adus prin filieră cărturărească. Nu este ( nu era) deloc întâlnit în limbajul autohton bogat, de altfel, în denumiri de fiinţe supranaturale şi de personificări.
O explicaţie s-ar găsi. Prin anii ’70 - ’80, un îndrăgostit de folclorul sălăjean şi , mai cu seamă, de legendele lui a cules o parte din această „samă de cuvinte” (aluzie la cronicarul Neculce şi la a sa culegere de legende intitulată astfel ) şi le-a transpus în spectacole folclorice de anvergură, folosind, sincretic, toate mijloacele de exprimare ale folclorului. Ulterior, scenariile au fost multiplicate la şapirograf şi strânse într-un volum numit „Memoria Sălajului”. Dificultăţile tot mai mari de punere în scenă au descurajat pe mulţi, totuşi câteva au reuşit, între ele aflându-se şispectacolul „FataCătanii”, jucat pe scenă, dar şi la faţa locului, la „Cheturi”, de unde a fost preluat şi transmis de televiziune. Sigur, spectacolul era numai inspirat din legendă şi păstra doar motivele esenţiale ale acesteia. Era o lucrare de autor potrivit unei concepţii regizorale cu o diversitate de personaje demne de remarcat, cu stări conflictuale între bine şi rău ca în toate producţiile genului. Apariţia zmeilor, zmeoaicelor, a feţi-frumoşilor şi a zânelor nu era fortuită, ci parte organică a faptului artistic. (Păstrând proporţiile şi genialul „Faust” a lui Goethe porneşte de la legenda doctorului Faustus.) Era, se înţelege, cu totul altceva. Impresionat, frapat de ineditul spectacular coborât în cotidianul văduvit de mult de spectacole gen feerie, cineva a vrut să trăinicească ficţiunea înglobând în ea – de fapt anulând prin pierdere toponimul „Cheturi” care personalizase de-a lungul timpului locul respectiv, stopându-i înregistrarea sub acest nume în memoria viitorimii. Sigur, nu poate fi vorba de o eludare intenţionată a toponimului iniţial, ci, dimpotrivă, de frumoasa iniţiativă a botezătorului de ocazie de a spori faima locului, de a şoca, de a redimensiona un act care în ochii lui merita mai multă atenţie obţinută în special printr-un nume mult mai chemător. Întrebarea este dacă, dincolo de publicul larg care-şi alege singur opţiunea, oamenii de ştiinţă, cercetătorii în domeniul etnoculturii nu se lasă şi ei induşi în eroare, ca să nu mai vorbim de semidocţii şi sfertodocţii din turism gata de orice rabat când e vorba de interese pecuniare. Sigur, nu e vorba de mistificări ale unor adevăruri majore economice, politice, sociale care, mai ales , acum ar trebui să conteze, dar nu contează, ci e vorba, să admitem, de un adevăr care contribuie cât de puţin la păstrarea şi hrănirea onestităţii noastre. Pe de altă parte, ucigându-ne o dată cu basmele feţi-frumoşii, zânele, zmeii şi balaurii, de ce să-i reînviem acum din motive cel puţin oneroase, meschine, pecuniare în comparaţie cu cele care au creat acea minunată lume supranaturală în care, culmea!, am trăit mai puţine spaime decât în galopanta civilizaţie de azi? Şi, în oricare dintre cazuri, avem noi, cei de azi, dreptul să rebotezăm, după îndoielnicul nostru gust, contemporanii cu vârste matusalemice în aceste nume, în comparaţie cu noi?
Mă tem – şi cât de greu îmi e s-o spun! - mă tem că, departe de a încerca edulcorarea multelor ipostaze ale neadevărului, efortul de a apăra adevărul, fără să scoţi sabia din teacă, rămâne o biată şoaptă sau o umilă mustrare, mai mult mângâiere, în calea ofensivei generale şi generalizate pe cale să încline balanţa de partea ei, a minciunii, în dauna adevărului îmbătrânit şi tot mai şubred şi, cine ştie, tot mai de prisos.
Liebling, 15 mai 2009
NB: Articol apărut în revista „CAIETE SILVANE”
(De ce „Grădina Zmeilor”?)
Privite din afară, superficial, şi ignorându-le din varii motive dimensiunile interioare şi exterioare asupra cărora nu insistăm acum, atributele de relativitate sau de absolut ale adevărului pot apărea multora prea simple, nespectaculare, insuficient de grăitoare pentru vitrina personală, prea fireşti, comune ş.a.m.d., ca să rupă gura târgului. S-ar impune deci o cosmetizare a acestora, o prelucrare estetică făcută cel mai adesea printr-o hiperbolizare care să stârnească interesul. Preocuparea e veche, de-o vârstă cu zicala „a face din ţânţar armăsar”. (Nu luăm în calcul cazurile în care adevărul nu este cunoscut, ci doar întrezărit şi susţinut de argumente palide, cazuri care reclamă pe drept ipoteze, prezumţii de accentuată coloratură subiectivă.)
Ne-am oprit pentru susţinerea prezentei teze la un exemplu care ar părea nesemnificativ, dar care, păstrând proporţiile, poate ilustra raportul dintre adevărul frust şi ipostazele lui frecvente asupra cărora s-a intervenit şi care, se înţelege, nu poartă amprenta minciunii deliberate sau necontrolate şi care, numai aparent, par a susţine adevărul sau a impieta asupra lui. Ne menţinem aşadar în imperiul nostru, imperiul lui „modus-vivendi”. Şi zicem:
În stânga Văii Almaşului, privind în aval, la câteva sute de metri de satul Gâlgău-Almaşului, comuna Bălan, se află un loc de o configuraţie stranie, un fel de semănătură haotică de stânci, o insulă care contrastează izbitor cu peisajul: în stânga – pădurea, păduricea parcă suspendată, Dumbrava, în dreapta – satul, şoseaua, Valea Almaşului şi iarăşi satul străjuit de privelişti oarecum asemănătoare, dar şi ele cu istoriile lor. Potrivit geologilor – mai mult amatori – conglomeratul de rocă puţin rezistentă – caolin şi gresie insuficient pietrificată – s-a fărâmiţat în dislocare şi a dat naştere unor plăsmuiri surprinzătoare, multe de-a dreptul bizare, multe având corespondente imaginative în lumea domestică a oamenilor. Una dintre plăsmuiri păstrează încă, în ciuda eroziunii sesizabile de la an la an, o firească şi nefirească asemănare cu o fată care duce ceva în spate. Asemănarea însoţită de fecunda imaginaţie a privitorilor a născut legenda „Fata Cătanii”. Stâncăraia din jur a purtat şi ea dintotdeauna numele de „Cheturi”, probabil o referire la faptul că insuliţa carstică este rezultatul ruperii încheieturilor care o ţineau lipită de pieptul de deal din care, până la urmă, s-a desprins.
Cândva, cine ştie când, o fi avut loc o tragică întâmplare care a provocat prefacerea fetei în stan de piatră, motiv des întâlnit în mitologia noastră. Tulburătoarea întâmplare, nucleul ei, s-a epicizat – timpul a creat-o şi a consacrat-o şi tot timpul i-a estompat tragismul ca mai tuturor legendelor de sorginte eroică, istorică, socială, cosmogonică etc. – s-a epicizat în circulaţie şi s-a transformat în fapt nuvelistic reţinut pe panoplia de pe care glasurile trecutului reverberează încă, atestându-ne impresionanta zestre spirituală. Născute şi din dorinţa omului de a-şi trăi cât mai intens atât viaţa proprie, cât şi pe cea a împrejurului, dar şi din nobila intenţie de a-şi explica în viziuni proprii anumite lucruri neconforme cu stasul, legendele rămân – ca să spunem deocamdată numai atât – mărturii în timp ale vivacităţii poporului, ale salutarelor încercări de explicare ale tainelor vieţii, ale impresionantei puteri de fantazare. Nu întâmplător au inspirat atâtea opere nemuritoare. Inserăm o succintă relatare a legendei „Fata Cătanii”, aparţinând informatorilor Ioan Prodan şi Anastasia Unguruşan din Gâlgău şi care atunci aveau vârsta de 60, respectiv 65 de ani. Consemnarea a fost făcută în anul 1968 de către Irina Paşca, studentă în anul al IV-lea la Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca. Insistăm asupra relatării nu atât pentru că s-ar prefigura o contaminare cu Baba Dochia, altă băciţă rea, precum cea poreclită, pentru comportamentul ei cazon, „Cătana”, nici pentru că reîntâlnim motivul prefacerii în stan de piatră, ci pentru că legenda noastră ocupă un loc central în economia verbală a „Cheturilor” şi a iradiat. (E posibil, de pildă, ca în variante, dată fiind trecerea de care se bucura între fete un fecior militar, să fi apărut în derularea faptelor şi un astfel de personaj numai potrivit să complice lucrurile.) „D’apăi, draga mea, ziceau bătrânii că a fost mai demult ofemeie, îi zicea de’a Cătanii, aici în satul nostru, care avea o gospodărie mare. Aveamulte oi şi tare mult de lucru, şi bărbatul era plecat de-acasă. Avea şi o fatăfecioară şi frumoasă care ieşea câteodată din vorba ei. Într-o zi, avea rând la oi şitrebuia să se ducă după lapte şi o trimite pe fată. Da’ fata feleleşte, adică nu vreasă meargă. Şi-atunci, femeia strigă la ea, o suduie, ba o şi blastămă: «stană depiatră să te facă Dumnezeu!» Fata s-a dus până la urmă la oi după lapte. Cânds-a întors , a pornit o furtună mare, cu fulgere, trăsnete şi tunete şi o trăsnit pefată de-o rămas stană de piatră. Şi de-aia e stânca asta în formă de fată cu ciubărulîn spate.” Dar de ce şi de unde grădina şi zmeii? Departe de a semăna cu o grădină, locul numit „Cheturi” este, mai degrabă, arid, pigmentat din loc în loc de câte un smoc verde crescut miraculos la subsuorile pietrelor. Termenul de „zmeu”, atât cât circulă în zonă, este adus prin filieră cărturărească. Nu este ( nu era) deloc întâlnit în limbajul autohton bogat, de altfel, în denumiri de fiinţe supranaturale şi de personificări.
O explicaţie s-ar găsi. Prin anii ’70 - ’80, un îndrăgostit de folclorul sălăjean şi , mai cu seamă, de legendele lui a cules o parte din această „samă de cuvinte” (aluzie la cronicarul Neculce şi la a sa culegere de legende intitulată astfel ) şi le-a transpus în spectacole folclorice de anvergură, folosind, sincretic, toate mijloacele de exprimare ale folclorului. Ulterior, scenariile au fost multiplicate la şapirograf şi strânse într-un volum numit „Memoria Sălajului”. Dificultăţile tot mai mari de punere în scenă au descurajat pe mulţi, totuşi câteva au reuşit, între ele aflându-se şispectacolul „FataCătanii”, jucat pe scenă, dar şi la faţa locului, la „Cheturi”, de unde a fost preluat şi transmis de televiziune. Sigur, spectacolul era numai inspirat din legendă şi păstra doar motivele esenţiale ale acesteia. Era o lucrare de autor potrivit unei concepţii regizorale cu o diversitate de personaje demne de remarcat, cu stări conflictuale între bine şi rău ca în toate producţiile genului. Apariţia zmeilor, zmeoaicelor, a feţi-frumoşilor şi a zânelor nu era fortuită, ci parte organică a faptului artistic. (Păstrând proporţiile şi genialul „Faust” a lui Goethe porneşte de la legenda doctorului Faustus.) Era, se înţelege, cu totul altceva. Impresionat, frapat de ineditul spectacular coborât în cotidianul văduvit de mult de spectacole gen feerie, cineva a vrut să trăinicească ficţiunea înglobând în ea – de fapt anulând prin pierdere toponimul „Cheturi” care personalizase de-a lungul timpului locul respectiv, stopându-i înregistrarea sub acest nume în memoria viitorimii. Sigur, nu poate fi vorba de o eludare intenţionată a toponimului iniţial, ci, dimpotrivă, de frumoasa iniţiativă a botezătorului de ocazie de a spori faima locului, de a şoca, de a redimensiona un act care în ochii lui merita mai multă atenţie obţinută în special printr-un nume mult mai chemător. Întrebarea este dacă, dincolo de publicul larg care-şi alege singur opţiunea, oamenii de ştiinţă, cercetătorii în domeniul etnoculturii nu se lasă şi ei induşi în eroare, ca să nu mai vorbim de semidocţii şi sfertodocţii din turism gata de orice rabat când e vorba de interese pecuniare. Sigur, nu e vorba de mistificări ale unor adevăruri majore economice, politice, sociale care, mai ales , acum ar trebui să conteze, dar nu contează, ci e vorba, să admitem, de un adevăr care contribuie cât de puţin la păstrarea şi hrănirea onestităţii noastre. Pe de altă parte, ucigându-ne o dată cu basmele feţi-frumoşii, zânele, zmeii şi balaurii, de ce să-i reînviem acum din motive cel puţin oneroase, meschine, pecuniare în comparaţie cu cele care au creat acea minunată lume supranaturală în care, culmea!, am trăit mai puţine spaime decât în galopanta civilizaţie de azi? Şi, în oricare dintre cazuri, avem noi, cei de azi, dreptul să rebotezăm, după îndoielnicul nostru gust, contemporanii cu vârste matusalemice în aceste nume, în comparaţie cu noi?
Mă tem – şi cât de greu îmi e s-o spun! - mă tem că, departe de a încerca edulcorarea multelor ipostaze ale neadevărului, efortul de a apăra adevărul, fără să scoţi sabia din teacă, rămâne o biată şoaptă sau o umilă mustrare, mai mult mângâiere, în calea ofensivei generale şi generalizate pe cale să încline balanţa de partea ei, a minciunii, în dauna adevărului îmbătrânit şi tot mai şubred şi, cine ştie, tot mai de prisos.
Liebling, 15 mai 2009
NB: Articol apărut în revista „CAIETE SILVANE”
Ștefan Goanță