ŢĂRANII (VII)

        Încă încrâncenaţi, dar vizibil eliberaţi de marea descătuşare din decembrie’89, respirând alt aer, dar cu un rictus amar dacă nu şi altcumva pe faţă, în goana la al cărei start se aliniaseră repede, ţăranii parcă ar fi  zis: «Ne-aţi vrut schimbaţi, de alt tip, ei bine, iată-ne! Numai că tipul de care e vorba ni-l alegem noi.» Şi s-a dat startul. Orice schimbare presupune în prima fază o demolare, iar demolarea este partea cea mai uşoară. Cei mai potriviţi la treaba asta sunt, de regulă, cei care n-au participat la construcţie, cei care au stat pe margine ori s-au fofilat cu dibăcie în activităţi colaterale, mai remunerabile, folosindu-şi mâinile mai mult la aplaudat decât la muncit. Pătrunseseră sau nu idei avansate din marile oraşe şi care proclamau nici mai mult, nici mai puţin până şi necesitatea demolării colosului care era Casa Poporului, întrucât aceasta, în ciuda costurilor şi investiţiilor enorme de bunuri şi eforturi ale poporului obligat la această corvoadă, ar fi fost ridicată de Ceauşescu, de parcă acest blam i-ar fi întinat frumuseţea şi bogăţia. În lipsa unor astfel de monumente, erau bune  pentru a fi distruse şi construcţii infinit mai modeste din C.A.P.-uri, I.A.S.-uri şi alte structuri, sedii, magazii, grajduri, ateliere, atâtea şi atâtea care s-ar fi dovedit utile mai târziu.  Precizăm că, aşa cum în perioada colectivizării, apriga rezistenţă a ţăranilor a făcut ca nu toate suprafeţele să fie comasate, nici acum furia devastatoare nu a cuprins toată ţara. Minţi mai luminate decât ale revoluţionarilor mai degrabă anarhişti s-au opus cu înverşunare devastării, oamenii respectivi riscându-şi participarea la împărţirea ciolanelor.  Acolo unde împotrivirea a dat roade, roadele s-au văzut mai târziu. În rest, şi acum, după mai bine de 20 de ani, rânjesc de peste tot schelete de clădiri, spaţii imense lăsate în paragină. Scuzele  unor autorizaţi de circumstanţe impuse sau autoimpuse ulterior, că acestea ar fi structuri care nu mai corespund, nu aveau temei.

       Faza următoare, sau concomitentă, era rapida schimbare la faţă a ţăranului, schimbare exterioară în prima etapă,  şi  consta într-o înlocuire a obrazului, a straielor, şi a găsirii unor apelative corespunzătoare. Incomodul şi nepotrivitul tovarăşe trebuia urgent înlocuit. Cu ce? De ce nu cu domnule şi doamnă, care satisfăceau vanitatea atâta timp rănită. În cazul acesta,  de ce nu şi marele generic ţăran, care delimita  categoria socială. Termenii ţăran, ţară, ţărână, ţarină, sfinţi de milenii, se depreciaseră, căpătaseră o nuanţă peiorativă, insultătoare. Se pregăteau a fi implementate, cu mult înainte de a-şi găsi corespondentele în realitate, cuvintele fermier, producător agricol... În ceea ce priveşte apucăturile, noua mentalitate, lucrurile păreau şi mai simple. Mare parte dintre acestea, din comportamentul de ansamblu rămâneau valabile cele din perioada dictaturii. Arta furatului – chiar dacă înainte furatul era în parte scuzat, pentru că se fura de la ăştia, ăştia fiind , fireşte, tot noi – era însuşită până şi de copii, minciuna şi prefăcătoria şi tot ceea ce ţinea de ele la fel, lenea şi chiulul, deşi, ca furatul, îşi îngustau aria dată fiind proprietatea particulară care le îngrădea, erau unanim cunoscute şi îndelung verificate în epoca de tristă amintire.

        Era vremea schimbărilor de substanţă, a reconstruirii pe temelii solide, a muncii serioase  altfel structurate şi organizate. Dar era cu ce munci şi, mai ales, era cine să muncească? Târâş-grăpiş, pământul fusese înapoiat. Bucuria reîntâlnirii cu el a durat cât a durat şi s-a stins. Pământul nu era un decor, nu era o bucurie în sine, pământul trebuia lucrat. Dar cine să-l lucreze? Unde erau actorii? Ce făceau cei erijaţi în funcţii de conducere din aparatul de stat?