Ţăranii (VI)

       Şi a venit Revoluţia din ’89, răsturnare bruscă şi brutală, eliberare plătită cu sânge, descătuşare la care mulţi nu se mai aşteptau şi care au fost prinşi nepregătiţi sufleteşte. Prea se înrădăcinase în toate viaţa artificială  numită cel puţin absurd de tip nou şi modul de viaţă – de data aceasta deloc absurd – al omului de tip nou, de fapt omul de tip turmă, prototipul biorobotului ce urma să apară şi care, dacă încă nu se născuse domesticit, urma să fie domesticit prin teroare. Imensa rană provocată de cooperativizarea forţată a agriculturii, de exproprierea cu toate condiţiile ei nefaste începea să se vindece forţat ( există medicamente şi pentru astfel de pseudovindecări ). Urât, cu urme adânci, dar se vindeca, mai bine-zis, se cicatriza prin cauterizare. Inevitabilul năvalei eliberatoare din ’44 se produsese însă. Soarta ţărănimii libere şi mândre în demnitatea ei de proprietar de pământ şi de alte bunuri era pecetluită. Dar nu mai era timp de bolit sau de jelit. Trebuia ales între a rămâne în sat în calitate de slugă, de om în jug – expresia aparţine vremii – şi a pendulării între sat şi oraş, între sat şi şantier sau mină, în noua calitate de semi-ţăran sau semi-muncitor, navetist cu veşnica raniţă de aprovizionare a familiei în spinare. S-a optat pentru cea de-a doua variantă. Decât slugă cu vagi, posibile remuneraţii , mai bine...  Dar asta se şi urmărea de către înaltele organe: transformarea ţărănimii, a marii mute, într-o masă amorfă, uşor de manevrat, de manipulat. Încet, încet, ca o replică întârziată, dar cu atât mai înţelepţită de aşteptare, a mândriei rănite de moarte, ca o răzbunare îndelung dospită, încet, încet, zbătându-se în rigorile unui nou statut de viaţă încă neclar, ţăranul se metamorfoza. În faţa noii vieţi, devenea şi el altul. Pe faţa încrâncenată i se citea un ameninţător  «v-arăt eu vouă!». Cultivând cu umilinţă supuşenia de paradă în faţa celor de care îi atârna simbria, dar cu veleităţi de brută în faţa celorlalţi, oricine ar fi fost aceia, afişa o atitudine sfidătoare, mai mult decât sfidătoare, prin întregul său comportament. «Eu sunt clasă muncitoare, bre!» Preluase o formulă magică asemănătoare celei din poveste: Sesam, deschide-te!  Vorbele acestea rostite cu mândrie şi mânie proletară, vorbe răspicate, şi salopeta soioasă pe care o purta ca pe un scut ce-i reprezenta înaltul şi infailibilul rang de clasă muncitoare dominatoare şi conducătoare, haine de care aproape nu se mai despărţea, dobândiseră întâietatea în magazine, în restaurante sau chiar în şcoală unde intra în nobila-i ţinută să-i ducă şcolerului său biscuieţi de un leu în văzul celorlalţi copii şi ai profesorilor smeriţi în faţa dărniciei şi grijii lui părinteşti. Sigur, cu multele-i şi adâncile-i buzunare, salopeta îi era utilă şi la altceva. Cum nu se putea ca stăpânul ei să plece din fabrică sau de pe şantier fără măcar un pumn de cuie, de şuruburi, fără un robinet sau o şurubelniţă, raţia zilnică, în absenţa unor lucruri mai mari, nu se putea nici fără multifuncţionala haină de protecţie şi de fală. Exact asta făceau şi rămaşii să trudească pe ogoarele reunite, în ferme zootehnice sau în toate locurile de unde se putea ciupi câte ceva. Hoţia, unul dintre păcatele capitale atât de incriminate odinioară, pedepsită de Dumnezeu şi mai puţin de legile omeneşti, rămase mult în afara convieţuirii sociale, devenise o practică generalizată şi profitabilă. Valid sau mai puţin valid, bătrân tot mai nevolnic, femeie cu prunc în braţe, copil sau copilandru înşcolit de acasă, beneficiind şi de ajutorul întunericului şi de complicitatea celorlalţi, ca să nu mai vorbim de cei cu anumite ranguri în ierarhia structurilor conducătoare, care furau mecanizat, am zice, modern, civilizat, toţi se înfruptau fără nicio reţinere, pentru că se fura de la ăia sau de la ăştia, ceea ce nu era un păcat  şi nici alt gen de faptă reprobabilă, ci un merit. Faţă de cât fuseseră ei furaţi de către stat, nu era decât o floare la ureche.

      În plan secund, paralel cu primul, ţinând pasul cu acesta, lua amploare un alt plan, cel al modernizării comportamentale. Ca o replică la situaţia care încă îl umilea, ţăranul, atât cel mutat la oraş, cât şi cel rămas în sat, nu mai voia să arate nici la vorbă, nici la port cu cel care fusese. Ce a urmat, ce s-a petrecut atunci şi în cei 20 de ani de la Revoluţie!...