ŢĂRANII (IV)

           Cu siguranţă că în istoria sa milenară ţăranul român nu a mai îndurat în masă un asemenea tragism ca acela al colectivizării. Istoria faptică, mai puţin dogmatică, a acestui fenomen imposibil de afiliat unei raţiuni sănătoase, a iradiat afectând diferit largi compartimente de viaţă. Au fost izolaţi şi înregistraţi într-o categorie aparte cei mai înstăriţi, mai întreprinzători şi mai harnici ţărani, exemplu de urmat pentru sat, promotori ai noului în domeniul tehnicizării şi modernizării... Erau cei numiţi chiaburi, cuvânt pe care ideologii de conjunctură s-au străduit din răsputeri să-l discrediteze, să-l facă responsabil de toate relele şi, în felul acesta, să manevreze mai uşor masa de mijlocaşi şi de săraci, chipurile, victime. Câte nu s-au întreprins  în sensul mârşavului scop! S-a scris puţin despre jalnica epopee. Edulcorând puţin situaţia scriitorilor, să zicem că numai şi numai de frica abordării subiectului, de teamă că tonul respectiv nu ar fi pe măsura adevărului. Principala acuză pentru represalii era aceea de duşman al poporului. Urmau: reacţionar, exploatator, burjui şi imperialist (!!!) În numele învinuirilor iluzorii, rizibile dacă n-ar fi avut urmări tragice, din cauza originii sociale nesănătoase ( a face parte dintr-o familie echilibrată economic şi cu o reputaţie de invidiat însemna un potenţial act criminal de sabotaj, pe când a te bate cu pumnul în piept bravând că eşti sărac, fără a spune de ce, reprezenta un mare merit pe drumul promovării), în numele atâtor himere, rod al unei pseudogândiri, mii şi mii de oameni au fost deturnaţi de la menirea lor de oameni, au fost înlăturaţi din funcţii de înaltă responsabilitate, au fost scoşi din casele lor, smulşi de pe vetrele stră-strămoşeşti, de unde aveau rădăcini milenare, au fost deportaţi, condamnaţi. Zeci de mii de copii şi tineri exmatriculaţi din şcoli au fost obligaţi să apuce pe drumuri nefireşti... S-a pătimit inimaginabil, s-a murit în temniţe şi în afara lor, culmea ipocriziei şi a josniciei, în numele, chipurile, unor idealuri nobile: democraţie, egalitate, dreptate..., toate repetate obsesiv ca să drogheze masele dezorientate, în încercarea de a le transforma în turme docile alcătuite din indivizi socotiţi la bucată. Se instaura era unei noi diviziuni a muncii: unii cu gânditul, alţii cu făcutul; o gândire departe de a onora definiţia inclusă în cuvânt, de multe ori în contradicţie flagrantă cu aceasta, o făcătură care consuma de multe ori inutil cantităţi uriaşe de energie şi resurse demne de o altă soartă. Şi, spre a anunţa şi finalul tragicei comedii, sau al comediei tragice, omul de grămadă, de turmă, executantul, omul depersonalizat, înfricoşat de spectrul biciului salariului care plana şi asupra capului copiilor şi bătrânilor, omul acesta urma să se numească om de tip nou.
       Dar zilele hidrei se tot împuţinau până când şirul lor a fost brusc retezat. Marea răsturnare, Revoluţia, a dus la apariţia unui om de tip nou, dar cu totul opus celui preconizat de comunismul iluzoriu: un alt ţăran de alt tip nou. Mai bun? Mai cum?...