ŢĂRANII (III)
        De două mii de ani, cifră relativă, ţăranii sunt păstrătorii şi purtătorii numelui de ţară şi, în acelaşi timp, dătătorii numelui de ţară, de două mii de ani sunt fiinţa fizică şi spirituală a seminţiei noastre, sunt credinţa noastră, sunt florilegiul de virtuţi, pâinea şi vinul acestor binecuvântate locuri,  sunt sabia care ne-a fost numai scut de apărare împotriva necurmatelor urgii, sunt cântecul şi jocul şi portul nostru, izvorul nesecat ale atâtor minţi luminate care ne-au dus şi ne mai duc  faima– atâta câtă mai avem –  pretutindeni, sunt, mai presus de toate, Limba, a doua noastră patrie, vorba poetului, limba care ne personalizează, ne unicizează şi ne legitimează identitatea de monolit.
       Şi, ca să vorbim numai despre o vreme pe care mulţi am trăit-o şi o retrăim încă în coşamarurile noastre, parcă nu ne-a fost de ajuns un război pustiitor în care un milion de ţărani au murit, au rămas schilozi, s-au pierdut fără urmă într-o altă moarte numită prizonierat ori s-au întors acasă mutilaţi sufleteşte, parcă nu ne-au secătuit anii de foamete de după război, parcă nu ne-a fost suficient nemaipomenitul jaf al sistemului de cote impus de stat pentru achitarea obligaţiilor de război plătite celor care năvăliseră să ne elibereze, parcă nu ne frânseseră complet miile de arestări ale celor rău platnici care, în numele copiilor lor, se opuneau să li se măture podurile şi hambarele pentru a li se lua şi ultimul bob de grâu, parcă...  
        A trebuit să vină şi epoca jugului.  Expresia băgat în jug circula pe întregul teritoriu, fiind sinonimă cu masarea oamenilor şi comasarea pământurilor în lagăre de muncă şi unităţi economice colective, cooperatiste. De fapt, o expropriere în masă a milioanelor de ţărani, o rupere adesea sângeroasă a ţăranului de ogorul său, suportul care îi asigura acestuia frumuseţea interioară, puterea, rezistenţa... Putem spune că istoria acestor oameni şi a acestor locuri a însemnat deopotrivă istoria nenumăratelor acte şi a altor genuri de dovezi ale luptei pentru pământ, ale dragostei pentru pământ. (Duminică, după ieşirea din biserică, un bătrân încă în putere şi în putere şi spre moarte, cel puţin în cea sufletească, a înhămat caii la căruţă şi, în trapul şi în galopul animalelor odihnite şi tentate de drum, a plecat să-şi vadă pământurile pe care nu le mai văzuse de mult. Într-una din aceste zile, încă în sat fiind, a văzut ceva în ţărâna drumului. A strunit cu greu caii, mi-a încredinţat mie frâiele, a sărit din căruţă şi a ridicat din drum acel ceva. Era un biet ştiulete de porumb, se numea ghijură, care avea pe el numai câteva boabe. A urcat, am plecat şi, după un început de nou trap a aruncat ghijura, la întâmplare, peste gardul unei bătături. La întrebarea mea mută a răspuns: E rod alpământului, tată, să nu-l batjocorim. Era bunicul meu.)