Ţăranii (II)
                          Moto: „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”
                                                                                               Lucian Blaga
            Întâi ziditorii, cei care au început ţara născându-se o dată cu ea în acelaşi trup, acelaşi suflet şi în acelaşi nume, au fost oamenii pământului, ţăranii. Rodnica lor trăinicie a avut, de-a lungul vârstei de-o seamă cu vremea toarsă din capătul vremurilor, două puncte de sprijin, două rădăcini: una, cerească, cea care le-a hrănit sufletul, şi cea care le-a crescut trupul, pământul, cel dăruit omului să-i bucure puterea, înţelepciunea, iubirea, credinţa şi toate harurile pe care Domnul i le-a hărăzit. Şi cum, când ştii cine eşti, al cui eşti şi în grija cui eşti, să nu-ţi simţi viaţa un miracol în plină desfăşurare pe care îl trăieşti în desfăşurarea luminii, a vântului şi a ploii, a florilor şi a cântecelor, a bucuriei trudei cea de toate zilele, a credinţei şi a iubirii? De aceea, dincolo până şi de cuvântul mamă, a existat un cuvânt mai rostit decât cuvântul Doamne! Iar bătrânii noştri îşi mai amintesc de bunii bunilor lor care, când plecau în bătălii, îşi luau cu ei într-o legăturică un pumn de pământ din grădina casei. Acolo, departe, sub grindina de săgeţi şi mai apoi de gloanţe şi de bombe se legau între ei ca cei nemuriţi să pună în groapă, pe pieptul celui dus, întâi şi întâi ţărâna adusă de acasă. Că e uşoară, şi sfântă, şi binecuvântată, şi dragă. De acestea, de cruce şi de ţărână să nu uite orice s-ar întâmpla. Celelalte, de-ale vieţii şi morţii şi ele, erau trecătoare, de rangul zilelor de toate zilele, nu de-ale veşniciei.

            Noi, cei de azi, cei mari şi tari şi înşcolaţi avem oare puternicia de a trăi sau de a simţi măcar sfânta durere pe care au trăit-o părinţii noştri când i-a izbit cumplita expropriere, colectivizarea, blestemul care le-a luat pământul? Atunci, treimea îngemănată prin ani în numele iubirii, treimea ţăran, pământ, iar deasupra lor, Dumnezeu, a început să se destrame, ameninţând frumuseţea şi mândria omului – brad, sfătoşenia şi puterea omului – stejar, în favoarea altor soiuri de fiinţe gânditoare şi cuvântătoare, cu caş la gură, dar cu dinţi şi gheare de o palmă. Să fi existat până atunci în lumea de lumi, în afară de lumea raiului ceresc, vreo altă lume mai vrednică decât pământul să fie înzestrată cu viaţă? Şi tot atunci, sub apăsări asemănătoare, mai marii zilei au încercat să i-l ia omului şi pe Dumnezeu, întâiul şi marele sprijin, şi să năruie astfel temeinicia legilor nescrise, cele născute, dând frâu liber creşterii altora, făcute, iar nu născute, multe dintre acestea nedrepte, mincinoase, sforăitoare, plesnind de bravura ieftină şi otrăvitoare, iluzorie la încercarea de a face din ele faptă. Covârşiţi de durerea despărţirii de ogorul strămoşesc, de bunurile agonisite pentru alte agoniseli, mijloacele de muncă, de multe ori rupţi şi de casa în care se născuseră şi în care îşi născuseră şi ei copiii, cei mai mulţi ţărani, luaţi pe nepregătite, speriaţi, ameţiţi şi îmbogăţiţi de făgăduieli, au rămas fără grai, au cedat. Dreapta lor împotrivire din totdeauna ştia de lupta dreaptă şi deschisă, pe faţă, şi de aceea biruia mereu, şi atunci când părea învinsă. Acum cedase, fiindcă fusese înşelată de arme tot mai viclene, diavoleşti, singurele în stare să răpună tăria celor drepte.

             Şi a venit o vreme, o vreme lungă, lungă, nu atât în ani, că anii tot ani erau, ci în zile, nişte zile nemaipomenit de lungi, ca zilele de boală grea, atât de lungi că, dacă acolo unde lucrai, pe şantier, n-ai fi frământat mereu în mâini  coada târnăcopului sau a lopeţii, acestea ţi-ar fi înfrunzit în mâini până seara. Tot aşa şi nopţile. Veneai să cazi în hardughia aia plină de paturi unele peste altele, căreia i se zicea baracă, şi cădeai într-un fel de moarte fără tihnă şi asta din cauza oftaturilor şi gemetelor şi sforăitului şi vorbelor în neştire ţipate sau scrâşnite ale pătimiţilor ca tine. Şi iarăşi aceeaşi zi, iarăşi aceeaşi noapte, că era doar una din fiecare, dar se tot repetau până sâmbăta când îţi burduşeai nepreţuita şi blestemata raniţă de navetist cu ce îţi trebuia şi nu mai aveai acasă, începând cu pâinea. ( Grijă mare la biscuieţii de un leu, fără de care nici n-aveai ce căuta la copii.) Şi te duceai să revezi casa împuţinată, cerdacul unde îţi ţineai plugul şi grapa, cuiul în care se odihnea coasa, grajdul gol... gol..., nevasta încercănată, dar încercând să fie bucuroasă de venirea ta, bătrânii tot mai străini de tot ce era în jurul lor, copiii săriţi prea devreme peste copilărie...