În curând va apărea compendiul Fundaţiei, TRADIŢII, ARTE ŞI LITERATURĂ, volumul al II-lea. Aveţi posibilitatea să citiţi Prefaţa, semnată de criticul literar Maria NIŢU
Maria NIŢU
Multum in parvo – periplu... colocvial
Întâlnirile culturale anuale, cu genericul „Colocviile de la Liebling: Convergenţe Culturale”, sub forma unui simpozion naţional (care uneori devine uşor „internaţional”, prin lucrări ale unor autori din diaspora românească) a ajuns, prin perseverenţa iniţiatoarei, prof. Irina Goanţă, la ediţia a VI-a, într-o continuitate exemplară.
Chiar dacă anumite condiţionări administrative şi obstacole în cursa de finanţare a proiectelor culturale la foruri superioare au generat nesiguranţă şi uşoară instabilitate în desfăşurare şi publicare a lucrărilor, perseverenţa şi credinţa în lucrul ce trebuie împlinit şi bine făcut au triumfat.
Pentru contextualizare corectă şi revelatorie, un scurt istoric este bine venit.
Lucrările de la ediţiile I şi a II-a ale Simpozionului, din 2011-2012, au fost editate în volumul „Literatura română la răspântia veacurilor”, Editura Mirton, Timişoara, 2012, cu spijinul Consiliului Judeţean Timiş.
Articolul de deschidere, „După 20 de ani”, pe diverse „teme şi digresiuni”, este semnat de Irina Petraş – preşedinta Filialei USR Cluj, cea care l-a sprijinit pe Ştefan Goanţă, patronul Fundaţiei Culturale din Liebling, nu doar ca pe un membru al Filialei, ci şi pentru că a crezut în steaua sa de prozator şi dramaturg.
Subiectele supuse eseisticii sunt cu bătaie lungă, valabile în timp, iar fiecare activitate a Asociaţiei este câte o versiune de răspuns ori o altă ipostaziere a subiectelor mereu fierbinţi, din articol.
Irina Petraş scrie despre „lectura critică” şi critic - „ultimul bastion al unei profesiuni anacronice-lectura”, pentru că, paradoxal, scriu tot mai mulţi, citesc tot mai puţini…; despre statutul scriitorului în cetatea care nu e obligată automat să-l recunoască şi să-l susţină, pentru că el trebuie „să-şi probeze calitatea şi indispensabilitatea”; despre relativizare şi despre „spiritul vremii”, Zeitgeist, care acum e mai confuz şi amestecat ca oricând, îndesat în paradoxuri: „aplaudăm entuziast era comunicării şi proliferarea mijloacelor prin care ni-l aducem pe celălalt mai aproape, dar suferim de singurătate şi autism la nivel planetar” etc. În această buluceală, în care „sărăcim“ cu toţii; concluzia şi soluţia sunt la vedere încă de la originea omului: „am uitat că suntem înainte de toate muritori şi că aceasta, muritudinea, ar trebui să fie unitatea de măsură a faptelor noastre, a împlinirilor, a eşecurilor”.
Comunicările de la ediţiile a III-a şi a IV-a, 2013-2014, au fost cuprinse în volumul „Colocviile de la Liebling: Convergenţe Culturale”, Editura Eubeea, Timişoara, 2014. Deoarece anul 2013 a fost an aniversar, 80 de ani de la naşterea patronului spiritual al Fundaţiei, bineînţeles că o secţiune a fost „Ştefan Goanţă - 80”. A doua parte, consistentă, „Convergenţe culturale” accentuează această misiune a Fundaţiei, de „Ateneu Cultural”, un ateneu al artelor în simbioză, la nivel înalt valoric.
Începând din 2015, s-a gândit consemnarea editorială a întregii activităţi a Fundaţiei, într-un volum amplu, ca un compendiu de activităţi culturale, cu apariţie anuală.
Astfel că ediţia a V-a a Simpozionului a fost cuprinsă la loc de cinste, ca activitatea cea mai importantă, într-un prim volum: „Tradiţii, arte şi literatură”, Ed. Excelsior Art, Timişoara, 2015, cu un generic ce fixează activităţile sub semnul transdisciplinarităţii şi în acelaşi timp emblemă pentru personalitatea polivalentă a lui Ştefan Goanţă, cu preocupările sale predominante de descoperire , tezaurizare şi valorificare a culturii populare.
Ediţia a fost organizată pe două secţiuni: „A. Cultură, arte şi literatură”, şi „B. Istorie şi contemporaneitate în Liebling”.
Volumul II, „Tradiţii, arte şi literatură”, 2016, cuprinde în continuare, lucrările ediţiei a VI-a Simpozionului. Pentru lărgire a evantaiului tematic, Simpozionul, de data aceasta, iniţial cu trei secţiuni: A. Literatură, arte şi tradiţii, B. Etnografie şi folclor şi, bineînţeles, continuată secţiunea casei: C. Istorie şi contemporaneitate în Liebling, pe parcurs, ca un boule de neige, a generat o altă secţiune necesară, D. Cooperare culturală – mediul asociativ.
Dintre participanţi, sunt unele nume prezente de la prima ediţie, dovadă că şi în literatură mai este prietenie şi fidelitate: Ştefan Dimitriu (care l-a cunoscut din studenţie pe Ştefan Goanţă), Cristina Sava, Irina Ciama, Mihai Posada.
Chiar dacă nu s-a mai menţionat o secţiune specială despre viaţa şi opera lui Ştefan Goanţă, această tematică rămâne intrinsecă, subînţeleasă la orice Simpozion, pentru că Ştefan Goanţă, ca autor polivalent, cu preocupări complexe, rămâne patron spiritual în multiple planuri culturale.
Ion Andreiţă, scriitor şi ziarist din Bucureşti, vechi filolog, din promoţia „George Călinescu”, 1963, în lucrarea „Dicţionarul” lui Ştefan Goanţă, se referă la trilogia „Popescu E. Napoleon”, reeditată la eLiteratura, 2015, de peste o mie de pagini, pe care o apreciază ca un op de răsuflu epopeic, „roman-epopee homerizat”. O odisee a devenirii eroului şi în acelaşi timp doldora de idei, fapte, sentimente, de „cugetări şi axiome, proverbe, table de învăţătură şi înţelepciune”, ca o „galaxie efervescentă”. Fiind şi el „sudist”, născut în judeţul Olt, şi în cunoştinţă de cauză privind limbajul popular, din aceste multiple planuri, Ion Andreiţă alege, impresionat, pe cel lingvistic. Ştefan Goanţă realizează, în subsidiar, un fel de compendiu de cuvinte neaoşe – pe care le-a luat de acasă şi le-a pus în traista sufletului său, purtându-le pe cărările de bejenie. Valenţele acestui „dicţionar” sui generis sunt multiple: a) suculenţa lor autentică dă savoare şi plasticitate naraţiunii; b)acestea l-au salvat de la înfrângere, i-au fost toiag în drumurile de peregrin, ca toiagul lui Moise; c) sunt cuvinte „îmbătrânite sau pe moarte”, culese de la „muica” şi alţi bătrâni, salvate de la pieire, ca pe o comoară în sipetul meritat; d) sunt o împlinire a crezului artistic, despre valoarea şi perenitatea scrisului, exprimate prin personajul principal: „când scrii e ca şi când ţi-ai da cuvântul de onoare”, spune eroul: „Acest caiet trebuie să rămână carte de învăţătură pentru mii de ani şi pentru milioane şi milioane de oameni”. Dincolo de hiperbolă, mesajul-profesiune de credinţă este limpede: Dacă nu ai conştiinţa perenităţii operei tale, degeaba te mai apuci de scris.
Prezent la lansarea din Bucureşti, despre aceeaşi trilogie scrie şi Nicolae Dan Fruntelată, poet, prozator, eseist, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Uniunii Ziariştilor, publicist, din generaţia ’70, absolvent al Filologiei din Bucureşti, cu peste 15 volume de versuri şi cam tot atâtea de proză şi publicistică.
În lucrarea sa, „Scrisoare despre copiii de învăţători”, ai crede că vei citi pagini confesive, autorul fiind fiu de învăţători din Mehedinţi. Porneşte de la această premisă, într-adevăr, dar doar ca să se identifice ca autor şi personaj cu Ştefan Goanţă, fiu de învăţători din Oltenia, care pare să-şi transcrie copilăria şi adolescenţa, transfigurate artistic, în trilogia „Popescu E. Napoleon”. Este o prezentare afectivă, dar asta nu-l împiedică să fie deopotrivă pertinent critic. „Ştefan Goanţă îşi pune viaţa pe tava literaturii, salvându-se de realitatea dură în poveste, având o memorie minuţioasă, crudă cu sine, dând o formidabilă replică oltenească marelui Creangă”. Scrie „un jurnal al obsesiilor, al revoltei mocnite”, scos „din placenta caldă a copilăriei”. Remarcă deopotrivă talentul de portretist şi pe acela de a crea scene puternice, memorabile, într-un roman aluvionar, în care „povesteşte torenţial,” într-o răsuflare, pentru a spune parcă totul. Concluzia este o valorizare , de consemnat ca o importantă referinţă critică: „Dacă scria în spaniolă, Goanţă era comiliton al lui Márquez şi Sabato, lumile lor viermuiau împreună în poveşti, în eresuri, în reportaje crude, în iubiri definitiv pierdute”.
Irina Ciama, printre tinerii participanţi, absolventă de Filologie la Universitatea de Vest din Timişoara, este prezentă cu două lucrări, ambele despre opera lui Ştefan Goanţă. În prima lucrare, se referă la volumul de publicistică Încrustaţii, Editura Eubeea, Timişoara, 2014; subliniind faptul că acesta cuprinde tablete, à la Arghezi, concentrând ideile de bază ale operei lui Şt Goanţă, „definiţii ale tradiţiilor, spiritualităţii şi identităţii româneşti”, „nişte bijuterii artistice”şi, mai ales, creaţii morale, cu funcţia de a retrezi jaloanele morale pentru o societate aflată în antiteză, confuză în haosul tranziţiei. „De la orizontul local sălăjean”, este o extrapolare „la orizontul naţional, până la orizontul european sau universal” prin „percutanţa paremiologică” a frazei: „Să intrăm în Europa, dar să nu ne înecăm în ea” (Spectacolul străzii), spune Ştefan Goanţă.
„Încrustaţii” de Ştefan Goanţă poate fi interpretată şi ca o carte de înţelepciune populară, de teologie creştină şi condensată exegeză morală în viziune patriotică, decide autoarea.
În a doua lucrare, analizează un roman, Patul de zăpadă. Valenţe interpretative. Constatând complexitatea volumului, îl numeşte deopotrivă roman-parabolă, roman etnografic şi roman existenţialist, încadrabil de asemenea în „realism mitic ”- pentru că existenţa este „esenţa trăirii autentice în orizontul sacralităţii sau al miticului”. Autoarea face observaţii fine, punând romanul şi povestea de dragoste dintre Munte şi Zare sub semnul căutării: „pe cale intelectuală, pe cale morală şi pe cale estetică”. O observaţie inedită, insolitul este al apropierii de Mioriţa (balada fiind o preocupare mai veche, de altfel, a lui Şt Goanţă). Este o interpretare liberă: nu măicuţa bătrână, ci chiar tânărul este agentul căutării, în final, întrebând de Zarea, pierdută în toiul măcelului. „El, păstorul, nu moare, dar balada îl transfigurează spiritual.”
Tot despre romanul „Patul de zăpadă” scrie şi Maria Niţu - poetă, prozatoare şi eseistă, absolventă de Filologie, Universitatea Bucureşti, membră USR, Filiala Timişoara. Comunicarea este un studiu critic amplu, Cunoaşterea prin frumuseţe şi iubire, ce decelează mai multe straturi de palimpsest, precum şi legăturile subterane dintre diversele romane ale scriitorului. În fraze cu vioiciune literară, reliefează latura poetico-metaforică a romanului, măiestria de prozator în construcţia personajelor şi dozarea epicului, precum şi densitatea ideatic-eseistică.
Distopiei din „Altarul de nisip” - dezumanizarea până la robotizare a omului, în perioada de ciumă stalinistă, i se opune în „Patul de zăpadă” – roman al rezistenţei până la sacrificul suprem în faţa colectivizării forţate comuniste, din aceeaşi perioadă a ciumei roşii, o utopie a satului sublimat în mit. În această direcţie, volumul este complementar cu Cartea Frumoasei sau Marele Nespus, în recuperarea şi valorificarea unei mitologii a satului românesc.
Patul de zăpadă se constituie într-un roman proteic, neîncadrabil într-un anumit tip: este un roman eseistic, reflexiv sub semnul verbului de început: „Meditam”; debutează în sugestia unui roman de dragoste, prin cuplul Zarea/Munte. Cum Zarea îl duce în satul ei natal, de pe culmile munţilor, se glisează spre un roman social de inspiraţie rurală, în special unul pastoral, document etnografic din viaţa ciobanilor. Locul, timpul şi personajele sunt prezentate însă într-o proiecţie mitică, trecând prin faza intermediară a basmului, ca alegorii ale unor vremuri ancestrale, devenind simboluri arhetipale, în pagini de roman mitic, o utopie a vremurilor din timpul fericit al patriarhilor. Pătrunderea în mit este în proximitatea romanului iniţiatic şi implicit a unui bildungsroman, al formării şi devenirii prin cunoaşterea absolută. Se precipită într-un roman politic (al obsedantului deceniu) tensionat şi tragic, ca să revină în final la un roman alegoric al iubirii absolute ca principiu universal, încrustat în istorie şi mit, cu final deschis, sub zodia renaşterii, ca a pasării Phoenix din propria cenuşă, în orizont mitic.
Cristina Sava, doctor în filologie, autor de cărţi pentru copii şi ghiduri educaţionale, deşi preocupată mai mult de literatura religioasă, din opera lui Ştefan Goanţă se opreşte asupra epigramelor, într-un joc de cuvinte chiar din titlu, „9 grame de ... Epigrame” (Ştefan Goanţă, Epigrame, ediţie îngrijită de Irina Goanţă, prefaţă de Constantin Cubleşan, Editura Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2012).
În preambul, se citează inspirat un foarte sugestiv portret al scriitorului, schiţat de Mariana Vlaicu, care ar putea fi folosit ca emblemă a patronului spiritual al Simpozionului, esenţial, deopotrivă afectiv şi obiectiv, aşa cum a fost păstrat în memoria colectivă a Sălajului. „Sincer, vibrant şi autentic, creativ şi inteligent, cu puterea de a ieşi din clipa efemeră, din banalul cotidian, Ştefan Goanţă era un bărbat sobru şi interiorizat care respira istorie, cultură, viaţă.”
Şi epigrama era o formă mascată de rezistenţă şi luare de atitudine faţă de un regim bolnav, în convingerea scriitorului că „societatea românească nu are nevoie de scriitori neutri, ci de spirite critice, a căror operă să ne arate aşa cum suntem, iar nu aşa cum ne-ar plăcea să fim”.
Subliniază virtuozitatea autorului în mânuirea cuvântului concentrat, incisiv, jovial ironic, cu persiflare amară deopotrivă, îmbinând cu talent de prozator şi dramaturg, comicul şi tragicul, într-un dincolo al numirii, prin care, la fel ca în romane, reconstituie o epocă şi mentalitatea ei, provoacă omul dincolo de locul comun, să tindă spre ceva înalt, spre autodepăşire, o terapie satirică întru fortifiere şi detoxifiere.
Ştefan Dimitriu (şi el născut într-o familie de învăţători), absolvent de Filologie, Bucureşti, membru USR, prozator premiat, deopotrivă şi observator critic, în lucrarea Condamnare cu executare, scrie despre romanul „Bâlciul de argint”, Editura RAO, 2015, semnat de Ştefan Mitroi - un autor din generaţia optzecistă, polivalent, cu volume de publicistică, poezie, literatură pentru copii, teatru, proză scurtă. Volumul este „un tulburător roman de dragoste pentru lumea satului românesc, condamnat în anii de după revoluţie la moarte şi executat nu atât de mersul firesc al vremurilor, cât mai ales de ticăloşia şi laşitatea unor mai-mari ai ţării”.
Titlul e „nod şi semn” al conţinutului: satul este privit în toate aspectele de bine şi rău, aşa cum e umanitatea - ca un bâlci al vieţii, prezentat la 25 de ani (cifră când se serbează „nunta de argint”) după revoluţie. Cum la fiecare înmormântare (satul fiind destinat extincţiei!), se întâmplă o noapte de priveghi, când veghea degenerează în bâlci, va fi „un bâlci de argint” cu multiple iradieri semantice, un fel de cimitir vesel, de-a râsu’ plânsu. Înmormântarea era „ziua fudulelii de pe urmă”, cu hărmălaie de bâlci.
Simbolică este ruptura dintre doi fraţi, „fii ai satului” reprezentativă pentru perioada postdecembristă: unul revoluţionar, fost disident, trimis de comilitonii săi ultra-democraţi la puşcărie, celălalt, un fost securist, devenit prosper om de afaceri. Un roman cu scene antologice, cum este şi aceea de la „spartul colectivei” când au dus la fier vechi chiar şi clopotul din biserică: „Şi aşa, fără clopot, fără sfinţi şi fără Dumnezeu, din toate mormintele la un loc, răsărise moartea acelei lumi”.
Dana Nora Dinu, absolventă de Filologie la Cluj, reîntoarsă la Timişoara, (oraşul natal), la Biblioteca Centrală Universitară, Catalogare, este preocupată nu doar de biblioteconomie ci, în ultimul timp, şi de eseistică în domeniul literaturii şi culturii populare. În lucrarea cu un simpatic şi incitant titlu Baba gârbovă, calul grebănos şi sfada păsărilor roz (care te-ar trimite la studii de sociologie ori la filmele lui Hitchcock) face de fapt „o schiţă pentru o abordare psiho-cognitivă a basmului «Harap Alb» de Ion Creangă”.
Este un eseu dens în trimiteri transdisciplinare: psihanaliză, psihoterapie, şamanism, mitologie, cu interferenţe culturale - de la pasărea mitologică Simurgh, la Esop, Berkeley, cu o bibliografie de calibru - trimiteri la A. Oişteanu, P. Santagostino, M. Eliade, J. Cottraux, în această odisee iniţiatică a eroului, de cunoaştere şi autocunoaştere, un Hamlet sui generis (Valeriu Cristea).
Imaginea declanşatoare şi care încheie simetric eseul, într-o inducţie imagistică din combinarea comunicării verbale şi nonverbale, este un flash dintr-un film La Grande bellezza (Marea frumuseţe) al lui Paolo Sorrentino, premiat cu Oscar, în care un personaj (ce trimite la Maica Tereza) îi vorbeşte sibilinic protagonistului principal, pe o terasă, din mijlocul unui stol de flamingo rozalii, cu un mesaj fundamental: păienjenişul de emoţii care ne bântuie au un rol hotărâtor în modul în care percepem realitatea. „Toate îngropate la adăpostul stânjenelii de a exista pe lume. Dincolo de asta e cealaltă lume.”
Daniel Luca, absolvent de Drept, dar cu doctorat în filologie („Tema periferiei în romanul interbelic românesc”), poet, prozator, din generaţia douămiiştilor, deopotrivă cronicar literar, scrie despre „Personaj, spaţialitate şi temporalitate în poezia lui Valeriu Drumeş” (un poet optzecist, plecat cu luntrea lui Caron în 2013), pornind de la ideea că personajul nu poate exista decât în corelaţie cu spaţiul şi timpul. Analizează problematica propusă în fiecare din cele şase volume ale poetului (ultimele două apărute postum).
La debut, personajele sunt fie livreşti – Don Quijote ori Giordano Bruno, fie eul poetic, ori părinţii, iubita, oricum, doar un instrument poetic de exprimare a ideilor artistice. Pe parcurs, apar unele personaje pitoreşti, precum Don Pepi şi „mirabolanta” Matahara, deopotrivă reale şi fantastice, ale interferenţei lumilor. Personajele sunt investite cu o consistenţă simbolică: e chiar o identificare cu Omar Khayam, ori cu Diogene, alter-ego special, un personaj călător în timp.
Spaţiul este cel citadin, chiar „oraşul-hidră”, apoi „tematizat”, cu o semnificaţie anume, cum e „terasa cu umbrele” – locul sacralizat de întâlnirea poeţilor, un spaţiu mediator. Apoi se trece la spaţiul interior – o aflare a singurătăţii. Timpul, în momentele sale de noapte, dimineaţă, zi, este fie expresie a „carpe diem”, fie a nesiguranţei ori a speranţei, după contextualizarea spaţială.
Mihai Posada – poet, eseist, jurnalist, din promoţia optzecistă, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu, autor de „dialoguri culturale” şi cronici de întâmpinare care ar putea alcătui în sine o parte din întreg, parte de istorie literară, cu lucrarea Între Arhivă şi Bibliotecă, despre realul miraculos înscrie o altă pagină de istorie şi critică literară.
Aceasta, dincolo de o cronică, este un adevărat studiu privind un volum semnat de Rodica Grigore, Realismul magic în proza latino-americană a secolului XX. (Re)configurări formale şi de conţinut: Alejo Carpentier, Miguel Ángel Asturias, Juan Rulfo, Gabriel García Márquez, Cluj-Napoca: Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2015, volum distins cu premiul Colocviului Naţional al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România, ediţia 2016. Lucrarea e dedicată fenomenului literar cunoscut ca realism magic, un concept în fapt oximoronic în modul de raportare la om şi univers. Elementul comun scriitorilor trataţi, conchide Rodica Grigore, ar fi: „capacitatea de a trata supranaturalul ca şi cum ar fi nu doar perfect acceptabil, în orice situaţie, ci şi uşor de înţeles de către personajele implicate şi, desigur, de către cititorul dispus să considere orice element supranatural ca parte integrantă a existenţei cotidiene“. O convenţie, aşadar, între autori, personaje, cititori. O percepţie a realităţii, în linia gândirii lui Eliade ori Blaga, sacrul în profan, o lume întru mister şi relevare. Dincolo de paradigma realismului magic ca „fenomen internaţional“, este dezbătută versiunea „teritorializării imaginarului realist magic“ tratată de Erik Camaid-Freixas, în ideea că textele canonice ale realismului magic au la bază elementele culturii mitologice, tradiţionale latino-americane, ca matcă. Se face o istorie a conceptului realismului magic , începând cu Novalis, referitor la filosofie. Spaţiul cultural latino-american se va impune abia în jurul anului 1948, când Arturo Uslar Pietri şi Alejo Carpentier readuc în actualitate termenul „realul miraculos” – „înţeles în primul rând ca atitudine specifică în faţa realităţii“, întrucât „romanele realist magice descriu o realitate miraculoasă”.
În acest context, interesant şi necesar pentru înţelegerea spaţiului nostru, este distincţia făcută de Carpentier între miraculosul specific lumii latino-americane, văzut ca o „revelaţie privilegiată a realităţii“, şi suprarealismul european, deghizat în magie, dar rămas exterior realităţii reprezentate plastic. Carpentier alătură două perspective diferite, cea [hispano-]americană şi cea europeană, asupra aceloraşi realităţi, iar această atitudine devine, în opinia sa, esenţială pentru sentimentul specific pe care orice manifestare a realului miraculos îl trezeşte în sufletul cititorului. De aceea e o dificultate de înţelegere între Lumea Nouă şi Lumea Veche: nouă ne apare imaginaţie ceea ce pentru acel spaţiu reprezintă o realitate.
C. Stănescu – critic literar, cunoscut prin cronicile literare din „Scânteia tineretului”, apoi după ’89, cele de la „Adevărul literar şi artistic“, care a publicat recent, Jurnal indirect 2/2006-2014, Editura Academiei Române, 2015, în lucrarea Femeile lui Rebreanu, face adnotări critice la comentariile provocate de apariţia scrisorilor dintre Liviu şi Fanny Rebreanu („Intime”, ediţie de Niculae Gheran, Editura Academiei Române, 2012).
Soţia scriitorului, Fanny, apare ca o actriţă mediocră, care nu-l înţelege şi-l stoarce de bani, pentru ea şi fiica lor Puia, în călătoriile mondene prin străinătăţuri. E văzută ca o „scorpie”, printr-o deformare misogină, portret ce ar trebui reconsiderat.
În Cuvântul înainte, Niculae Gheran, editorul şi exegetul lui Rebreanu, arată calea corectă de înţelegere a raporturilor între cei doi. Fanny, femeie autoritară, e drept, „muiere cicălitoare şi cheltuitoare”, l-a sprijinit totdeauna moral, l-a încurajat, l-a ferit de hamalâcurile cotidiene, convinsă că merită toate onorurile publice şi sociale. În acelaşi timp însă, l-a ţinut departe de familia sa, de rudele bistriţene.
Triunghiul supraveghetor compus din teribila Lodovica Rebreanu, mama, cu o iubire năprasnică şi posesivă (pentru Liviu, primul născut), „abuziva” şi cicălitoarea Fanny, precum şi incerta însă tocmai de aceea mereu adorata Puia reprezintă „femeile lui Rebreanu”.
Trecerea la a doua secţiune a simpozionului, Tradiţii, etnografie şi folclor se pare că se face într-o glisare uşoară, tot prin Ştefan Goanţă şi preocuparea sa permanentă pentru etnografie şi folclor, tradiţiile fiind inima şi plămânii poporului şi deopotrivă ai operei sale.
Paraschiva Abutnăriţei, din Vatra Dornei, multiplu premiată, membră a Societăţii Scriitorilor Bucovineni, prezentă în publicistică cu versuri şi cronici, ea însăşi redactor la revista „Moldova literară”, a fost preocupată de folclorul din zona Moldovei de Nord, din Basarabia şi Bucovina, în latura teoretică, dar şi mai mult în consemnarea şi culegerea practică a textelor de folclor autentic.
În lucrarea Tradiţii strămoşeşti de pe Valea Dornelor, din Ţara de Sus a Moldovei (zonă care ştim că a păstrat cel mai mult ritualuri şi obiceiuri din strămoşi, legate de toate momentele cruciale ale vieţii, frumuseţea şi bogăţia costumului popular etc.), s-a oprit aupra Nunţii: Nunta de la Poiana Stampei. Observaţiile şi adnotările pun în evidenţă schimbările de comportament, atitudine şi ataşament cultural faţă de datină.
Cu acribie de etnolog şi meticulozitate, sunt inventariate şi adnotate toate momentele din desfăşurarea nunţii, procesul ceremonial cu ritualurile şi oraţiile de rigoare, întru respectarea paşilor rituali, începând de la momentul cunoaşterii dintre actanţi. „Tinerii erau educaţi în sprijinul unor norme morale sănătoase, părinţii având grijă să «nu se facă de ruşine», mamele însoţeau fetele la petreceri.” Se aducea la cunoştinţă părinţilor, aceştia anunţau în sat, urma mersul în peţit, stabilirea zestrei, data luatului miresei şi a nunţii – preotul anunţa în biserici trei duminici la rând datele şi informaţiile legate de evenimente. Perioada când mireasa coase cămaşa mirelui, luatul miresei cu vătăjei şi druşce etc. – fiecare e cu oraţia sa. Dacă odată era împodobirea casei mirelui cu covoare, carpete, prosoape cusute cu flori, acum, mai des, e împodobirea Căminului Cultural, mai ieri cu hârtie creponată; cinstitul era cu rachie autentică, acum e cu şampanie etc. Urmează cântecul „Busuiocul”, legatul socrilor şi al nănaşilor, jocul Balţului, jocul cămăşii mirelui, momentul de iertăciune, în care mirii îşi cer iertare de la părinţi, după care mirii sărută mâna părinţilor, înainte de a pleca la biserică. Se formează alaiul spre biserică cu cai, căruţe, druşce ales împodobite, se încing hore în drum, se chiuie şi se rostesc strigături vesele. La ieşirea de la cununie, se încinge o horă înaintea bisericii, mirii cinstesc nănaşii cu câte o ploscă până la locul petrecerii. Acolo, la intrare, soacrele întâmpină alaiul cu un colac mare, împletit, cu sare, zahăr şi grâu, fiecare ingredient cu simbolistica sa. După masa copioasă, cu joc până spre dimineaţă, urmează „paharul dulce”, strigatul darului, apoi la final, se ia şi floarea mirelui şi se pune unui tânăr, viitor mire, când vătăjelul rosteşte o oraţie pentru „schimbarea florilor”.
Irina Goanţă, amfitrioana Colocviilor, absolventă de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, stabilită la Liebling, dar originară din judeţul Sălaj, cu lucrarea de licenţă pe subiect folcloric, Consideraţii stilistice asupra poeziei populare din Gâlgăul Almaşului, judeţul Sălaj, e normal să prezinte ca o familiarizată cu domeniul culturii populare, o comunicare tematică, Cercetările folclorice - act de cultură , argumentând şi justificând greutatea şi necesitatea acestor demersuri. Lucrarea prezintă preocupările de folclor ale lui Ştefan Goanţă, ca o continuare a muncii înaintaşilor şi complementarism la contemporani.
Pornind de la premisa că folclorul literar este un capitol important al istoriei literaturii române, arată fazele de salvgardare şi valorificare, prin preocupările unor intelectuali ai satelor şi ai oraşelor, de culegere, arhivare şi conservare a acestui tezaur. După un periplu de istorie literară, se opreşte asupra activităţii din Sălaj, sub egida Casei Creaţiei Populare din Sălaj, unde profesorii Ştefan Goanţă şi Ion Piţoiu alcătuiau colecţiile De dor şi de omenie şi Du-te, dor, şi vino, dor, publicate în 1971 şi 1972. Se precizează că activitatea a fost realizată ştiinţific, cu metodă, cu glosare, cu respectarea formei dialectale, cu variante, respectând principiul estetic în selectarea materialului folcloric etc., studiul sistematic al folclorului fiind deprins la Bucureşti, cu profesorul universitar Mihai Pop. Ideea de bază era că „Dorul şi omenia sunt noţiunile care întruchipează coordonatele majore ale spiritualităţii poporului român”.
Ştefan Goanţă a continuat cu lucrarea Memoria Sălajului, o culegere de teatrul popular, pe scenarii proprii, de autor, în manieră folclorică, inspirate de legendele culese de autor din satele sălăjene, pe ideea valorificării scenice a folclorului românesc, în spiritul autentic, îmbinând coregrafie, text, muzică instrumentală. În spectacolele lui Ştefan Goanţă, maestru al scenelor de masă, desfăşurarea este grandioasă, cu inducţie mitică, totodată cu implicaţii de meditaţii morale, iluminând frumuseţea interioară nu doar cea exterioară, spectaculară. Perioada 1968-1971 a fost benefică pentru activitatea de folclorist a scriitorului. Regizează şi spectacolul Craiul sămânătorilor, cu care participă la cea de-a IV-a ediţie a Festivalului de folclor balcanic desfăşurat la Ohrid, în Macedonia. Munca sa , se confesează el, este obsesiv motivată prin „obligaţia noastră morală de a cunoaşte marea lumină a prezentului, dovedind, şi de data aceasta, că suntem şi prin ceea ce am fost, tot aşa precum vom fi şi prin ceea ce suntem”.
Victor Ravini (Victor Radu Niţu), este prezenţa (on line!) care întinde elasticul simpozionului spre „internaţional”, fiind un român stabilit în Suedia. În primă parte, biografia sa e familiară, tangentă cu altele cunoscute, un „déjà vu”, născut tot în zona de sud, la Caracal, absolvent al Filologiei din Timişoara, membru al Uniunii Scriitorilor din România, cu semnătura Radu Niţu. Apoi însă o cârmeşte pe panta aventurii, la început periculoase, apoi benefice, din 1985, în Suedia, unde a luat-o de la cap cu studii şi activitatea de scriitor.
Puntea cu România este în special prin cartea Mioriţa, scrisă în suedeză şi tradusă în română, din care a prezentat un extras, Mioriţa – izvorul fermecat al nemuririi neamului nostru. Autorul analizează din perspectiva ştiinţei religiilor câteva elemente şi credinţe precreştine în diferite variante ale Mioriţei, rituri şi reprezentări în legătură cu moartea şi nunta ciobanului, intrigat că unele au fost înţelese greşit, ori contorsionate rău voitor, tendenţios. Ca introducere, concentrează elementele problematizante în zece întrebări. Dacă unele par superflue, improprii, ori altele dezbătute deja îndelung, altele mai pot incita la dezbateri, de exemplu: Uciderea ciobanului este motivată, are temei juridic sau religios? Ce înseamnă provenienţa ciobanilor din diferite regiuni, frăţia lor şi ce e cu fratele străin? Caută apoi răspunsuri în necesitatea explicaţiei-din perspectiva filologiei şi a altor ramuri ale ştiinţei religiilor- unor cuvinte şi expresii nefireşti, metafore şi alegorii care ar părea ciudate pentru azi. Apoi, insolită (ca din partea unui bărbat!), este perspectiva genului, care ar fi rolul mamei ciobanului? Acest segment a fost socotit ca un adaos târziu şi nesemnificativ, minimalizat, dar pe care îl consideră esenţial pentru a înţelege deosebirea dintre concepţia despre lume a bărbaţilor şi a femeilor, cât şi urmările omorului asupra raportului de forţe sociale.
Oricum, demersul său are o temeinică motivaţie patriotică, îndreptăţită, ca indignare faţă de unele interpretări deturnate şi denaturate primitiv, grobian, prin care s-a confecţionat un portret jignitor al caracterului românilor (indignare şi resort intim şi al cărţii „Mioriţa. Domnul de rouă”, 2010, semnată de Ştefan şi Irina Goanţă). Prin analiza sa, consideră că Mioriţa, care a uimit Occidentul, se poate plasa printre textele semnificative de istoria religiilor, iar ciobanul printre celebrităţi ale culturii universale.
La urma urmelor, nu este decât o singură întrebare: Ce facem cu Mioriţa şi cui o lăsăm? – întrebare incomodă pentru cei ce denigrează Mioriţa sau tezaurul cultural moştenit şi însăşi identitatea noastră, căci „Mioriţa ne-a fost şi este o binecuvântare cerească, de unde ne vine unitatea limbii şi identitatea noastră naţională”.
Secţiunea C. Istorie şi contemporaneitate în Liebling, ca fundal perpetuu al Simpozionului, este firesc deschisă de Nicoleta Mărghitaş, directoarea Şcolii Generale din Liebling, adevărat lider al mişcării culturale din localitate (deşi este profesoară de matematică!). În lucrarea Satul rămâne în istorie prin oameni, îşi exprimă speranţa că Lieblingul (e drept, prăbuşit industrial!) poate renaşte cultural, prin oameni, prin fiii satului, chiar şi cei plecaţi fizic, dar legaţi cu gândul şi sufletul prin activitatea lor, acea diasporă ca o comoară, „cloşca cu puii de aur” – tezaurul Lieblingului.
Argumentul este întâlnirea cu o personalitate deosebită, Adam Kalbfuss, muzician, important dirijor contemporan şi profesor universitar la Műnchen, unde a emigrat în 1979, dar care a copilărit în Liebling.
Într-o limbă română curată, cu un uşor accent nemţesc, se declară om norocos că i-a întâlnit pe L. Bernstein şi pe S. Celibidache, doi oameni fenomenali. Cât priveşte Lieblingul, este optimist, încrezător că timpul va lucra şi pentru noi, iar copiii şi tinerii îşi vor făuri idealuri pe care să le împlinească prin învăţătură şi prin muncă permanentă şi profundă, nu superficialitate, convins că salvarea acestor locuri va veni din domeniul culturii.
Dacă o şansă e prin fiii satului, reveniţi, o altă şansă este prin cei nou veniţi, atraşi ca fluturele la lampă de vraja Lieblingului, cum ar fi Ştefan Goanţă, demonstrează soţia sa, Irina Goanţă, în consemnarea Un scriitor la Liebling.
Chiar dacă Ştefan Goanţă, născut în Dobrogea, copilărind în Oltenia, purtat apoi de destin în multe locuri din ţară, Bucureşti, Cluj, Sălaj, ar părea un cetăţean al României largi, un Socrate cetăţean universal, „acasă" rămâne şi pentru el locul unde e pusă la mormânt crucea destinului. Locul ultimilor ani din viaţă putea fi, e drept, oricare din ţară, dar se pare că soarta a ales acest loc, cu eufonie a numelui de lied, şi de iubire, în Liebling.
Autoarea descrie etapele anilor de la Liebling: din 2003 -2010, n-au fost mulţi, şapte ani, care ar fi putut fi mai mulţi, ca anii unui Făt Frumos din poveste! Ori ca cele şapte zile ale creaţiei. Ultima carte, „Mioriţa. Domnul de Rouă”, în colaborare, a apărut la sfârşitul anului 2010. N-a reuşit să o vadă tipărită. Îi scria lui Mircea Martin: „Sunt de cinci ani la Liebling, într-un decor de sat contaminat însă de civilizaţie, necesar şi scârnav de orăşenisme, dar calc pe iarbă şi respir flori şi copaci când mi-e dor de pământ şi de cer.” Este cel mai de suflet elogiu locului. Cu un climat cald, a devenit universul propriu, „oarecum rupt de lumea din jur”, tărâmul germinativ care a născut marile romane, puternice, de neegalat ca forţă epică şi ideatică.Aici a fost oaza sa de Paradis, ca Iasnaia Poliana a lui Tolstoi (la 12 kilometri de orașul Tula în Rusia).
Cristian Floca, cel mai tânăr dintre participanţi, cu Masterat de Arheologie Interdisciplinară la Universitatea de Vest Timişoara, cu preocupări de istorie, arheologie, geografie aplicate aici, în zona natală, a scris volumul aşteptat Liebling. Monografie arheologică, Editura „Excelsior Art”, Timişoara 2013.
Lucrarea O simplă consemnare: Liebling – pagini de istorie – 90 de ani de la stabilirea primilor români în Liebling (1926-2016) este doar o mostră minimă din interesul său pentru cultura şi civilizaţia localităţii, în perspectivă istorică. Lieblingul, arată autorul, este localitatea cu cel mai mare număr de puncte arheologice reperate, cel puţin la nivelul Banatului, cu peste 100 de obiective arheologice conţinând urme materiale ale unor vechi locuiri umane din perioade istorice foarte diferite, începând încă din preistorie. Punctează în Liebling simbioza sa etnică şi confesională , încă din vechime.
Cu un entuziast simţ al responsabilităţii civice, militează pentru un muzeu al locului, pentru solidaritate şi iniţiative comune ale membrilor comunităţii, ale autorităţilor, pentru susţinere.
O altă cariatidă de susţinere ar fi chiar Crucea înălţată memoriei celor 16 familii gârboviţene de români stabilite, în anul 1926, la marginea Lieblingului, simbol al recunoştinţei şi comemorării, văzută ca o punte trecut-prezent-viitor.
Secţiunea finală, D. Cooperare culturală – mediu asociativ, de consemnare a activităţilor practice, de iniţiative şi realizări, a fost generată întru prelungire şi preluare a entuziasmului atât al experimentatului om de cultură Adam Kalbfuss, care spunea că ar fi benefică existenţa unei Fundaţii Culturale care să organizeze diferite activităţi cu participarea unor profesionişti din diferite domenii ale artei şi culturii, din ţară şi din străinătate, cât şi al tânărului Cristian Floca, cu speranţe aparent idealiste, dar implicat de fapt practic în diverse acţiuni ale Asociaţiei Pro Liebling, şi alte acţiuni de promovare, simpozioane, tabere, expoziţii.
În acest context fecund, Viorica Bălteanu, poetă, prozatoare, traducătoare, istoric literar, lingvistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România şi italienistă pasionată, ca preşedintă a Comitetului Dante Alighieri din Timişoara, fondat de ea însăşi, în 1991, îşi susţine în continuare propunerea iniţierii unui Consorţiu puternic, de cooperare culturală, strict necesar în contextul mondializării.
În comunicarea Un consorţiu cultural cu rezonanţe internaţionale explicitează proiectul: Consorţiul urmează să cuprindă deopotrivă asociaţii, fundaţii, cluburi şi alte forme de organizare de grup, dar şi creatori individuali – să fie o entitate care să poată oferi întreg Banatului o contribuţie complexă de potenţial, la prestigiul urbei Timişoara ca o redutabilă Capitală culturală europeană – 2021. Numele consorţiului propus e: Per aspera... (... Ad astram). (Un nume gândit parcă premonitoriu de Ştefan Goanţă într-o discuţie la pescuit, când soţia rememorează: „La un moment dat, agăţând momeala în cârligul de pescuit, îmi spune: Ştii tu, coniţă, că Hugo avea dreptate? Spune el undeva că «pe poteci strâmte şi abrupte se ajunge la fapte mari». Ce zici?” )
Consorţiul urmează a se constitui pe osatura Comitetului Dante Alighieri- acesta fiind cu rezonanţă şi implicaţii internaţionale, cu manifestări complexe, conferinţe, prezentări de carte, recitaluri muzicale şi de poezie, expoziţii de artă plastică, proiecţii de filme etc., ca unul din cele 500 de comitete autonome de pe cele cinci continente pe care le are Societatea Dante Alighieri, fondată în iulie 1889, la Roma.
În 17, 18, 20 octombrie 2016, la Florenţa, Roma, respectiv, Montesarchio (Benevento), chiar au fost astfel de manifestări, în colaborare cu Fundaţia „Orient latin”, şi editura „Eubeea”, din Timişoara, reprezentate de prof. dr. Nina Ceranu.
Leontina Prodan, cu o bogată activitate în domeniul creaţiei vestimentare şi ca meşter popular, lider al spiritului antreprenorial cultural feminin, cu participări la târguri în domeniul textil: Paris (1997), Duseldorf (1998, 1999, 2001), Leipzig (1999), Milano, Bruxelles (2000), Köln (2001), membru fondator al Asociaţiei Femeilor de Afaceri din România (2000) şi în special ca preşedintă ACTIS, şi-a exprimt adeziunea totală la o astfel de iniţiativă. Adeziunea a fost argumentată şi susţinută prin lucrarea Asociaţia Culturală „Tradiţii, Identitate şi Succes” (ACTIS) – actor principal al promovării patrimoniului cultural românesc”, arătând că e o condiţie sine qua non mediul asociativ –„stâlpul de bază al societăţii civile” în realizarea obiectivelor culturale, în acest timp mondializant.
Activităţile s-au axat pe portul tradiţional, indiferent de etnie, din materialul tradiţional din in şi cânepă, promovat prin şezători şi chiar ateliere.
Impresionante şi cu adevărat cu valoare practică au fost diligenţele pentru obţinerea unui cadru legal, dincolo de birocratism şi neînţelegeri, până la nivel guvernamental.
Amplu descrisă a fost Ziua Cânepii, organizată de ACTIS în August 2016, în satul Gâlgăul Almaşului, judeţul Sălaj, unde, în anul 2014, a fost înfiinţată prima cultură „autorizată” de cânepă în sistem gospodăresc, după apariţia legii 143/2000, care interzice cultivarea de canabis, fără a face diferenţierea între cele două specii „canabis sativa” şi „canabis indica”, arată autoarea. A fost o acţiune cu adevărat de „mediu asociativ”, prin colaborări efective şi eficiente (sperăm!) cu Grădina Botanică „Vasile Fati” din Jibou, în consfătuiri ştiinţifice cu reprezentanţi cu greutate, de răspundere, implicaţi real, juridic, reprezentanţi ai instituţiilor specializate (Direcţia Agricolă, APIA, Centrul de Cercetări Ştiinţifice din Şimleu Silvaniei) şi ai unor firme mari: Hofigal (Ştefan Manea), Favisan (Virginia Faur), Casa Bio (Alina Varady), oameni de ştiinţă care au afimat că această plantă, cânepa, poate salva Planeta, ca aliment şi tratament în cele mai grave afecţiuni: boala Parkinson, Alzheimer, senilitate, cancer.
Exemplu de colaborare şi succes este irlandezul Peter Hurley, care, ani la rând, a organizat în Maramureş (la Săpânţa) evenimentul „Drumul lung spre Cimitirul vesel”, mobilizând toate satele prin proiectul „Satele unite ale Maramureşului”.
Insistenţele organizatorilor se pare că au sensibilizat şi autorităţile locale: cu ajutorul Primăriei Bălan, la Gâlgăul Almaşului, se va construi o Casă a Cânepii, proiect experiment, folosind exclusiv cânepa, coordonat de arhitect Ileana Mavrodin, realizatorul proiectului Casa Verde.
Încheierea acestui periplu este cu final deschis, în speranţa unor viitoare întâlniri colocviale tot mai incitante, receptive la orice contribuţie menită să „înavuţească” sub semnul valorilor etice şi estetice.
Lectură plăcută !
Maria NIŢU
Multum in parvo – periplu... colocvial
Întâlnirile culturale anuale, cu genericul „Colocviile de la Liebling: Convergenţe Culturale”, sub forma unui simpozion naţional (care uneori devine uşor „internaţional”, prin lucrări ale unor autori din diaspora românească) a ajuns, prin perseverenţa iniţiatoarei, prof. Irina Goanţă, la ediţia a VI-a, într-o continuitate exemplară.
Chiar dacă anumite condiţionări administrative şi obstacole în cursa de finanţare a proiectelor culturale la foruri superioare au generat nesiguranţă şi uşoară instabilitate în desfăşurare şi publicare a lucrărilor, perseverenţa şi credinţa în lucrul ce trebuie împlinit şi bine făcut au triumfat.
Pentru contextualizare corectă şi revelatorie, un scurt istoric este bine venit.
Lucrările de la ediţiile I şi a II-a ale Simpozionului, din 2011-2012, au fost editate în volumul „Literatura română la răspântia veacurilor”, Editura Mirton, Timişoara, 2012, cu spijinul Consiliului Judeţean Timiş.
Articolul de deschidere, „După 20 de ani”, pe diverse „teme şi digresiuni”, este semnat de Irina Petraş – preşedinta Filialei USR Cluj, cea care l-a sprijinit pe Ştefan Goanţă, patronul Fundaţiei Culturale din Liebling, nu doar ca pe un membru al Filialei, ci şi pentru că a crezut în steaua sa de prozator şi dramaturg.
Subiectele supuse eseisticii sunt cu bătaie lungă, valabile în timp, iar fiecare activitate a Asociaţiei este câte o versiune de răspuns ori o altă ipostaziere a subiectelor mereu fierbinţi, din articol.
Irina Petraş scrie despre „lectura critică” şi critic - „ultimul bastion al unei profesiuni anacronice-lectura”, pentru că, paradoxal, scriu tot mai mulţi, citesc tot mai puţini…; despre statutul scriitorului în cetatea care nu e obligată automat să-l recunoască şi să-l susţină, pentru că el trebuie „să-şi probeze calitatea şi indispensabilitatea”; despre relativizare şi despre „spiritul vremii”, Zeitgeist, care acum e mai confuz şi amestecat ca oricând, îndesat în paradoxuri: „aplaudăm entuziast era comunicării şi proliferarea mijloacelor prin care ni-l aducem pe celălalt mai aproape, dar suferim de singurătate şi autism la nivel planetar” etc. În această buluceală, în care „sărăcim“ cu toţii; concluzia şi soluţia sunt la vedere încă de la originea omului: „am uitat că suntem înainte de toate muritori şi că aceasta, muritudinea, ar trebui să fie unitatea de măsură a faptelor noastre, a împlinirilor, a eşecurilor”.
Comunicările de la ediţiile a III-a şi a IV-a, 2013-2014, au fost cuprinse în volumul „Colocviile de la Liebling: Convergenţe Culturale”, Editura Eubeea, Timişoara, 2014. Deoarece anul 2013 a fost an aniversar, 80 de ani de la naşterea patronului spiritual al Fundaţiei, bineînţeles că o secţiune a fost „Ştefan Goanţă - 80”. A doua parte, consistentă, „Convergenţe culturale” accentuează această misiune a Fundaţiei, de „Ateneu Cultural”, un ateneu al artelor în simbioză, la nivel înalt valoric.
Începând din 2015, s-a gândit consemnarea editorială a întregii activităţi a Fundaţiei, într-un volum amplu, ca un compendiu de activităţi culturale, cu apariţie anuală.
Astfel că ediţia a V-a a Simpozionului a fost cuprinsă la loc de cinste, ca activitatea cea mai importantă, într-un prim volum: „Tradiţii, arte şi literatură”, Ed. Excelsior Art, Timişoara, 2015, cu un generic ce fixează activităţile sub semnul transdisciplinarităţii şi în acelaşi timp emblemă pentru personalitatea polivalentă a lui Ştefan Goanţă, cu preocupările sale predominante de descoperire , tezaurizare şi valorificare a culturii populare.
Ediţia a fost organizată pe două secţiuni: „A. Cultură, arte şi literatură”, şi „B. Istorie şi contemporaneitate în Liebling”.
Volumul II, „Tradiţii, arte şi literatură”, 2016, cuprinde în continuare, lucrările ediţiei a VI-a Simpozionului. Pentru lărgire a evantaiului tematic, Simpozionul, de data aceasta, iniţial cu trei secţiuni: A. Literatură, arte şi tradiţii, B. Etnografie şi folclor şi, bineînţeles, continuată secţiunea casei: C. Istorie şi contemporaneitate în Liebling, pe parcurs, ca un boule de neige, a generat o altă secţiune necesară, D. Cooperare culturală – mediul asociativ.
Dintre participanţi, sunt unele nume prezente de la prima ediţie, dovadă că şi în literatură mai este prietenie şi fidelitate: Ştefan Dimitriu (care l-a cunoscut din studenţie pe Ştefan Goanţă), Cristina Sava, Irina Ciama, Mihai Posada.
Chiar dacă nu s-a mai menţionat o secţiune specială despre viaţa şi opera lui Ştefan Goanţă, această tematică rămâne intrinsecă, subînţeleasă la orice Simpozion, pentru că Ştefan Goanţă, ca autor polivalent, cu preocupări complexe, rămâne patron spiritual în multiple planuri culturale.
Ion Andreiţă, scriitor şi ziarist din Bucureşti, vechi filolog, din promoţia „George Călinescu”, 1963, în lucrarea „Dicţionarul” lui Ştefan Goanţă, se referă la trilogia „Popescu E. Napoleon”, reeditată la eLiteratura, 2015, de peste o mie de pagini, pe care o apreciază ca un op de răsuflu epopeic, „roman-epopee homerizat”. O odisee a devenirii eroului şi în acelaşi timp doldora de idei, fapte, sentimente, de „cugetări şi axiome, proverbe, table de învăţătură şi înţelepciune”, ca o „galaxie efervescentă”. Fiind şi el „sudist”, născut în judeţul Olt, şi în cunoştinţă de cauză privind limbajul popular, din aceste multiple planuri, Ion Andreiţă alege, impresionat, pe cel lingvistic. Ştefan Goanţă realizează, în subsidiar, un fel de compendiu de cuvinte neaoşe – pe care le-a luat de acasă şi le-a pus în traista sufletului său, purtându-le pe cărările de bejenie. Valenţele acestui „dicţionar” sui generis sunt multiple: a) suculenţa lor autentică dă savoare şi plasticitate naraţiunii; b)acestea l-au salvat de la înfrângere, i-au fost toiag în drumurile de peregrin, ca toiagul lui Moise; c) sunt cuvinte „îmbătrânite sau pe moarte”, culese de la „muica” şi alţi bătrâni, salvate de la pieire, ca pe o comoară în sipetul meritat; d) sunt o împlinire a crezului artistic, despre valoarea şi perenitatea scrisului, exprimate prin personajul principal: „când scrii e ca şi când ţi-ai da cuvântul de onoare”, spune eroul: „Acest caiet trebuie să rămână carte de învăţătură pentru mii de ani şi pentru milioane şi milioane de oameni”. Dincolo de hiperbolă, mesajul-profesiune de credinţă este limpede: Dacă nu ai conştiinţa perenităţii operei tale, degeaba te mai apuci de scris.
Prezent la lansarea din Bucureşti, despre aceeaşi trilogie scrie şi Nicolae Dan Fruntelată, poet, prozator, eseist, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Uniunii Ziariştilor, publicist, din generaţia ’70, absolvent al Filologiei din Bucureşti, cu peste 15 volume de versuri şi cam tot atâtea de proză şi publicistică.
În lucrarea sa, „Scrisoare despre copiii de învăţători”, ai crede că vei citi pagini confesive, autorul fiind fiu de învăţători din Mehedinţi. Porneşte de la această premisă, într-adevăr, dar doar ca să se identifice ca autor şi personaj cu Ştefan Goanţă, fiu de învăţători din Oltenia, care pare să-şi transcrie copilăria şi adolescenţa, transfigurate artistic, în trilogia „Popescu E. Napoleon”. Este o prezentare afectivă, dar asta nu-l împiedică să fie deopotrivă pertinent critic. „Ştefan Goanţă îşi pune viaţa pe tava literaturii, salvându-se de realitatea dură în poveste, având o memorie minuţioasă, crudă cu sine, dând o formidabilă replică oltenească marelui Creangă”. Scrie „un jurnal al obsesiilor, al revoltei mocnite”, scos „din placenta caldă a copilăriei”. Remarcă deopotrivă talentul de portretist şi pe acela de a crea scene puternice, memorabile, într-un roman aluvionar, în care „povesteşte torenţial,” într-o răsuflare, pentru a spune parcă totul. Concluzia este o valorizare , de consemnat ca o importantă referinţă critică: „Dacă scria în spaniolă, Goanţă era comiliton al lui Márquez şi Sabato, lumile lor viermuiau împreună în poveşti, în eresuri, în reportaje crude, în iubiri definitiv pierdute”.
Irina Ciama, printre tinerii participanţi, absolventă de Filologie la Universitatea de Vest din Timişoara, este prezentă cu două lucrări, ambele despre opera lui Ştefan Goanţă. În prima lucrare, se referă la volumul de publicistică Încrustaţii, Editura Eubeea, Timişoara, 2014; subliniind faptul că acesta cuprinde tablete, à la Arghezi, concentrând ideile de bază ale operei lui Şt Goanţă, „definiţii ale tradiţiilor, spiritualităţii şi identităţii româneşti”, „nişte bijuterii artistice”şi, mai ales, creaţii morale, cu funcţia de a retrezi jaloanele morale pentru o societate aflată în antiteză, confuză în haosul tranziţiei. „De la orizontul local sălăjean”, este o extrapolare „la orizontul naţional, până la orizontul european sau universal” prin „percutanţa paremiologică” a frazei: „Să intrăm în Europa, dar să nu ne înecăm în ea” (Spectacolul străzii), spune Ştefan Goanţă.
„Încrustaţii” de Ştefan Goanţă poate fi interpretată şi ca o carte de înţelepciune populară, de teologie creştină şi condensată exegeză morală în viziune patriotică, decide autoarea.
În a doua lucrare, analizează un roman, Patul de zăpadă. Valenţe interpretative. Constatând complexitatea volumului, îl numeşte deopotrivă roman-parabolă, roman etnografic şi roman existenţialist, încadrabil de asemenea în „realism mitic ”- pentru că existenţa este „esenţa trăirii autentice în orizontul sacralităţii sau al miticului”. Autoarea face observaţii fine, punând romanul şi povestea de dragoste dintre Munte şi Zare sub semnul căutării: „pe cale intelectuală, pe cale morală şi pe cale estetică”. O observaţie inedită, insolitul este al apropierii de Mioriţa (balada fiind o preocupare mai veche, de altfel, a lui Şt Goanţă). Este o interpretare liberă: nu măicuţa bătrână, ci chiar tânărul este agentul căutării, în final, întrebând de Zarea, pierdută în toiul măcelului. „El, păstorul, nu moare, dar balada îl transfigurează spiritual.”
Tot despre romanul „Patul de zăpadă” scrie şi Maria Niţu - poetă, prozatoare şi eseistă, absolventă de Filologie, Universitatea Bucureşti, membră USR, Filiala Timişoara. Comunicarea este un studiu critic amplu, Cunoaşterea prin frumuseţe şi iubire, ce decelează mai multe straturi de palimpsest, precum şi legăturile subterane dintre diversele romane ale scriitorului. În fraze cu vioiciune literară, reliefează latura poetico-metaforică a romanului, măiestria de prozator în construcţia personajelor şi dozarea epicului, precum şi densitatea ideatic-eseistică.
Distopiei din „Altarul de nisip” - dezumanizarea până la robotizare a omului, în perioada de ciumă stalinistă, i se opune în „Patul de zăpadă” – roman al rezistenţei până la sacrificul suprem în faţa colectivizării forţate comuniste, din aceeaşi perioadă a ciumei roşii, o utopie a satului sublimat în mit. În această direcţie, volumul este complementar cu Cartea Frumoasei sau Marele Nespus, în recuperarea şi valorificarea unei mitologii a satului românesc.
Patul de zăpadă se constituie într-un roman proteic, neîncadrabil într-un anumit tip: este un roman eseistic, reflexiv sub semnul verbului de început: „Meditam”; debutează în sugestia unui roman de dragoste, prin cuplul Zarea/Munte. Cum Zarea îl duce în satul ei natal, de pe culmile munţilor, se glisează spre un roman social de inspiraţie rurală, în special unul pastoral, document etnografic din viaţa ciobanilor. Locul, timpul şi personajele sunt prezentate însă într-o proiecţie mitică, trecând prin faza intermediară a basmului, ca alegorii ale unor vremuri ancestrale, devenind simboluri arhetipale, în pagini de roman mitic, o utopie a vremurilor din timpul fericit al patriarhilor. Pătrunderea în mit este în proximitatea romanului iniţiatic şi implicit a unui bildungsroman, al formării şi devenirii prin cunoaşterea absolută. Se precipită într-un roman politic (al obsedantului deceniu) tensionat şi tragic, ca să revină în final la un roman alegoric al iubirii absolute ca principiu universal, încrustat în istorie şi mit, cu final deschis, sub zodia renaşterii, ca a pasării Phoenix din propria cenuşă, în orizont mitic.
Cristina Sava, doctor în filologie, autor de cărţi pentru copii şi ghiduri educaţionale, deşi preocupată mai mult de literatura religioasă, din opera lui Ştefan Goanţă se opreşte asupra epigramelor, într-un joc de cuvinte chiar din titlu, „9 grame de ... Epigrame” (Ştefan Goanţă, Epigrame, ediţie îngrijită de Irina Goanţă, prefaţă de Constantin Cubleşan, Editura Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2012).
În preambul, se citează inspirat un foarte sugestiv portret al scriitorului, schiţat de Mariana Vlaicu, care ar putea fi folosit ca emblemă a patronului spiritual al Simpozionului, esenţial, deopotrivă afectiv şi obiectiv, aşa cum a fost păstrat în memoria colectivă a Sălajului. „Sincer, vibrant şi autentic, creativ şi inteligent, cu puterea de a ieşi din clipa efemeră, din banalul cotidian, Ştefan Goanţă era un bărbat sobru şi interiorizat care respira istorie, cultură, viaţă.”
Şi epigrama era o formă mascată de rezistenţă şi luare de atitudine faţă de un regim bolnav, în convingerea scriitorului că „societatea românească nu are nevoie de scriitori neutri, ci de spirite critice, a căror operă să ne arate aşa cum suntem, iar nu aşa cum ne-ar plăcea să fim”.
Subliniază virtuozitatea autorului în mânuirea cuvântului concentrat, incisiv, jovial ironic, cu persiflare amară deopotrivă, îmbinând cu talent de prozator şi dramaturg, comicul şi tragicul, într-un dincolo al numirii, prin care, la fel ca în romane, reconstituie o epocă şi mentalitatea ei, provoacă omul dincolo de locul comun, să tindă spre ceva înalt, spre autodepăşire, o terapie satirică întru fortifiere şi detoxifiere.
Ştefan Dimitriu (şi el născut într-o familie de învăţători), absolvent de Filologie, Bucureşti, membru USR, prozator premiat, deopotrivă şi observator critic, în lucrarea Condamnare cu executare, scrie despre romanul „Bâlciul de argint”, Editura RAO, 2015, semnat de Ştefan Mitroi - un autor din generaţia optzecistă, polivalent, cu volume de publicistică, poezie, literatură pentru copii, teatru, proză scurtă. Volumul este „un tulburător roman de dragoste pentru lumea satului românesc, condamnat în anii de după revoluţie la moarte şi executat nu atât de mersul firesc al vremurilor, cât mai ales de ticăloşia şi laşitatea unor mai-mari ai ţării”.
Titlul e „nod şi semn” al conţinutului: satul este privit în toate aspectele de bine şi rău, aşa cum e umanitatea - ca un bâlci al vieţii, prezentat la 25 de ani (cifră când se serbează „nunta de argint”) după revoluţie. Cum la fiecare înmormântare (satul fiind destinat extincţiei!), se întâmplă o noapte de priveghi, când veghea degenerează în bâlci, va fi „un bâlci de argint” cu multiple iradieri semantice, un fel de cimitir vesel, de-a râsu’ plânsu. Înmormântarea era „ziua fudulelii de pe urmă”, cu hărmălaie de bâlci.
Simbolică este ruptura dintre doi fraţi, „fii ai satului” reprezentativă pentru perioada postdecembristă: unul revoluţionar, fost disident, trimis de comilitonii săi ultra-democraţi la puşcărie, celălalt, un fost securist, devenit prosper om de afaceri. Un roman cu scene antologice, cum este şi aceea de la „spartul colectivei” când au dus la fier vechi chiar şi clopotul din biserică: „Şi aşa, fără clopot, fără sfinţi şi fără Dumnezeu, din toate mormintele la un loc, răsărise moartea acelei lumi”.
Dana Nora Dinu, absolventă de Filologie la Cluj, reîntoarsă la Timişoara, (oraşul natal), la Biblioteca Centrală Universitară, Catalogare, este preocupată nu doar de biblioteconomie ci, în ultimul timp, şi de eseistică în domeniul literaturii şi culturii populare. În lucrarea cu un simpatic şi incitant titlu Baba gârbovă, calul grebănos şi sfada păsărilor roz (care te-ar trimite la studii de sociologie ori la filmele lui Hitchcock) face de fapt „o schiţă pentru o abordare psiho-cognitivă a basmului «Harap Alb» de Ion Creangă”.
Este un eseu dens în trimiteri transdisciplinare: psihanaliză, psihoterapie, şamanism, mitologie, cu interferenţe culturale - de la pasărea mitologică Simurgh, la Esop, Berkeley, cu o bibliografie de calibru - trimiteri la A. Oişteanu, P. Santagostino, M. Eliade, J. Cottraux, în această odisee iniţiatică a eroului, de cunoaştere şi autocunoaştere, un Hamlet sui generis (Valeriu Cristea).
Imaginea declanşatoare şi care încheie simetric eseul, într-o inducţie imagistică din combinarea comunicării verbale şi nonverbale, este un flash dintr-un film La Grande bellezza (Marea frumuseţe) al lui Paolo Sorrentino, premiat cu Oscar, în care un personaj (ce trimite la Maica Tereza) îi vorbeşte sibilinic protagonistului principal, pe o terasă, din mijlocul unui stol de flamingo rozalii, cu un mesaj fundamental: păienjenişul de emoţii care ne bântuie au un rol hotărâtor în modul în care percepem realitatea. „Toate îngropate la adăpostul stânjenelii de a exista pe lume. Dincolo de asta e cealaltă lume.”
Daniel Luca, absolvent de Drept, dar cu doctorat în filologie („Tema periferiei în romanul interbelic românesc”), poet, prozator, din generaţia douămiiştilor, deopotrivă cronicar literar, scrie despre „Personaj, spaţialitate şi temporalitate în poezia lui Valeriu Drumeş” (un poet optzecist, plecat cu luntrea lui Caron în 2013), pornind de la ideea că personajul nu poate exista decât în corelaţie cu spaţiul şi timpul. Analizează problematica propusă în fiecare din cele şase volume ale poetului (ultimele două apărute postum).
La debut, personajele sunt fie livreşti – Don Quijote ori Giordano Bruno, fie eul poetic, ori părinţii, iubita, oricum, doar un instrument poetic de exprimare a ideilor artistice. Pe parcurs, apar unele personaje pitoreşti, precum Don Pepi şi „mirabolanta” Matahara, deopotrivă reale şi fantastice, ale interferenţei lumilor. Personajele sunt investite cu o consistenţă simbolică: e chiar o identificare cu Omar Khayam, ori cu Diogene, alter-ego special, un personaj călător în timp.
Spaţiul este cel citadin, chiar „oraşul-hidră”, apoi „tematizat”, cu o semnificaţie anume, cum e „terasa cu umbrele” – locul sacralizat de întâlnirea poeţilor, un spaţiu mediator. Apoi se trece la spaţiul interior – o aflare a singurătăţii. Timpul, în momentele sale de noapte, dimineaţă, zi, este fie expresie a „carpe diem”, fie a nesiguranţei ori a speranţei, după contextualizarea spaţială.
Mihai Posada – poet, eseist, jurnalist, din promoţia optzecistă, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu, autor de „dialoguri culturale” şi cronici de întâmpinare care ar putea alcătui în sine o parte din întreg, parte de istorie literară, cu lucrarea Între Arhivă şi Bibliotecă, despre realul miraculos înscrie o altă pagină de istorie şi critică literară.
Aceasta, dincolo de o cronică, este un adevărat studiu privind un volum semnat de Rodica Grigore, Realismul magic în proza latino-americană a secolului XX. (Re)configurări formale şi de conţinut: Alejo Carpentier, Miguel Ángel Asturias, Juan Rulfo, Gabriel García Márquez, Cluj-Napoca: Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2015, volum distins cu premiul Colocviului Naţional al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România, ediţia 2016. Lucrarea e dedicată fenomenului literar cunoscut ca realism magic, un concept în fapt oximoronic în modul de raportare la om şi univers. Elementul comun scriitorilor trataţi, conchide Rodica Grigore, ar fi: „capacitatea de a trata supranaturalul ca şi cum ar fi nu doar perfect acceptabil, în orice situaţie, ci şi uşor de înţeles de către personajele implicate şi, desigur, de către cititorul dispus să considere orice element supranatural ca parte integrantă a existenţei cotidiene“. O convenţie, aşadar, între autori, personaje, cititori. O percepţie a realităţii, în linia gândirii lui Eliade ori Blaga, sacrul în profan, o lume întru mister şi relevare. Dincolo de paradigma realismului magic ca „fenomen internaţional“, este dezbătută versiunea „teritorializării imaginarului realist magic“ tratată de Erik Camaid-Freixas, în ideea că textele canonice ale realismului magic au la bază elementele culturii mitologice, tradiţionale latino-americane, ca matcă. Se face o istorie a conceptului realismului magic , începând cu Novalis, referitor la filosofie. Spaţiul cultural latino-american se va impune abia în jurul anului 1948, când Arturo Uslar Pietri şi Alejo Carpentier readuc în actualitate termenul „realul miraculos” – „înţeles în primul rând ca atitudine specifică în faţa realităţii“, întrucât „romanele realist magice descriu o realitate miraculoasă”.
În acest context, interesant şi necesar pentru înţelegerea spaţiului nostru, este distincţia făcută de Carpentier între miraculosul specific lumii latino-americane, văzut ca o „revelaţie privilegiată a realităţii“, şi suprarealismul european, deghizat în magie, dar rămas exterior realităţii reprezentate plastic. Carpentier alătură două perspective diferite, cea [hispano-]americană şi cea europeană, asupra aceloraşi realităţi, iar această atitudine devine, în opinia sa, esenţială pentru sentimentul specific pe care orice manifestare a realului miraculos îl trezeşte în sufletul cititorului. De aceea e o dificultate de înţelegere între Lumea Nouă şi Lumea Veche: nouă ne apare imaginaţie ceea ce pentru acel spaţiu reprezintă o realitate.
C. Stănescu – critic literar, cunoscut prin cronicile literare din „Scânteia tineretului”, apoi după ’89, cele de la „Adevărul literar şi artistic“, care a publicat recent, Jurnal indirect 2/2006-2014, Editura Academiei Române, 2015, în lucrarea Femeile lui Rebreanu, face adnotări critice la comentariile provocate de apariţia scrisorilor dintre Liviu şi Fanny Rebreanu („Intime”, ediţie de Niculae Gheran, Editura Academiei Române, 2012).
Soţia scriitorului, Fanny, apare ca o actriţă mediocră, care nu-l înţelege şi-l stoarce de bani, pentru ea şi fiica lor Puia, în călătoriile mondene prin străinătăţuri. E văzută ca o „scorpie”, printr-o deformare misogină, portret ce ar trebui reconsiderat.
În Cuvântul înainte, Niculae Gheran, editorul şi exegetul lui Rebreanu, arată calea corectă de înţelegere a raporturilor între cei doi. Fanny, femeie autoritară, e drept, „muiere cicălitoare şi cheltuitoare”, l-a sprijinit totdeauna moral, l-a încurajat, l-a ferit de hamalâcurile cotidiene, convinsă că merită toate onorurile publice şi sociale. În acelaşi timp însă, l-a ţinut departe de familia sa, de rudele bistriţene.
Triunghiul supraveghetor compus din teribila Lodovica Rebreanu, mama, cu o iubire năprasnică şi posesivă (pentru Liviu, primul născut), „abuziva” şi cicălitoarea Fanny, precum şi incerta însă tocmai de aceea mereu adorata Puia reprezintă „femeile lui Rebreanu”.
Trecerea la a doua secţiune a simpozionului, Tradiţii, etnografie şi folclor se pare că se face într-o glisare uşoară, tot prin Ştefan Goanţă şi preocuparea sa permanentă pentru etnografie şi folclor, tradiţiile fiind inima şi plămânii poporului şi deopotrivă ai operei sale.
Paraschiva Abutnăriţei, din Vatra Dornei, multiplu premiată, membră a Societăţii Scriitorilor Bucovineni, prezentă în publicistică cu versuri şi cronici, ea însăşi redactor la revista „Moldova literară”, a fost preocupată de folclorul din zona Moldovei de Nord, din Basarabia şi Bucovina, în latura teoretică, dar şi mai mult în consemnarea şi culegerea practică a textelor de folclor autentic.
În lucrarea Tradiţii strămoşeşti de pe Valea Dornelor, din Ţara de Sus a Moldovei (zonă care ştim că a păstrat cel mai mult ritualuri şi obiceiuri din strămoşi, legate de toate momentele cruciale ale vieţii, frumuseţea şi bogăţia costumului popular etc.), s-a oprit aupra Nunţii: Nunta de la Poiana Stampei. Observaţiile şi adnotările pun în evidenţă schimbările de comportament, atitudine şi ataşament cultural faţă de datină.
Cu acribie de etnolog şi meticulozitate, sunt inventariate şi adnotate toate momentele din desfăşurarea nunţii, procesul ceremonial cu ritualurile şi oraţiile de rigoare, întru respectarea paşilor rituali, începând de la momentul cunoaşterii dintre actanţi. „Tinerii erau educaţi în sprijinul unor norme morale sănătoase, părinţii având grijă să «nu se facă de ruşine», mamele însoţeau fetele la petreceri.” Se aducea la cunoştinţă părinţilor, aceştia anunţau în sat, urma mersul în peţit, stabilirea zestrei, data luatului miresei şi a nunţii – preotul anunţa în biserici trei duminici la rând datele şi informaţiile legate de evenimente. Perioada când mireasa coase cămaşa mirelui, luatul miresei cu vătăjei şi druşce etc. – fiecare e cu oraţia sa. Dacă odată era împodobirea casei mirelui cu covoare, carpete, prosoape cusute cu flori, acum, mai des, e împodobirea Căminului Cultural, mai ieri cu hârtie creponată; cinstitul era cu rachie autentică, acum e cu şampanie etc. Urmează cântecul „Busuiocul”, legatul socrilor şi al nănaşilor, jocul Balţului, jocul cămăşii mirelui, momentul de iertăciune, în care mirii îşi cer iertare de la părinţi, după care mirii sărută mâna părinţilor, înainte de a pleca la biserică. Se formează alaiul spre biserică cu cai, căruţe, druşce ales împodobite, se încing hore în drum, se chiuie şi se rostesc strigături vesele. La ieşirea de la cununie, se încinge o horă înaintea bisericii, mirii cinstesc nănaşii cu câte o ploscă până la locul petrecerii. Acolo, la intrare, soacrele întâmpină alaiul cu un colac mare, împletit, cu sare, zahăr şi grâu, fiecare ingredient cu simbolistica sa. După masa copioasă, cu joc până spre dimineaţă, urmează „paharul dulce”, strigatul darului, apoi la final, se ia şi floarea mirelui şi se pune unui tânăr, viitor mire, când vătăjelul rosteşte o oraţie pentru „schimbarea florilor”.
Irina Goanţă, amfitrioana Colocviilor, absolventă de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, stabilită la Liebling, dar originară din judeţul Sălaj, cu lucrarea de licenţă pe subiect folcloric, Consideraţii stilistice asupra poeziei populare din Gâlgăul Almaşului, judeţul Sălaj, e normal să prezinte ca o familiarizată cu domeniul culturii populare, o comunicare tematică, Cercetările folclorice - act de cultură , argumentând şi justificând greutatea şi necesitatea acestor demersuri. Lucrarea prezintă preocupările de folclor ale lui Ştefan Goanţă, ca o continuare a muncii înaintaşilor şi complementarism la contemporani.
Pornind de la premisa că folclorul literar este un capitol important al istoriei literaturii române, arată fazele de salvgardare şi valorificare, prin preocupările unor intelectuali ai satelor şi ai oraşelor, de culegere, arhivare şi conservare a acestui tezaur. După un periplu de istorie literară, se opreşte asupra activităţii din Sălaj, sub egida Casei Creaţiei Populare din Sălaj, unde profesorii Ştefan Goanţă şi Ion Piţoiu alcătuiau colecţiile De dor şi de omenie şi Du-te, dor, şi vino, dor, publicate în 1971 şi 1972. Se precizează că activitatea a fost realizată ştiinţific, cu metodă, cu glosare, cu respectarea formei dialectale, cu variante, respectând principiul estetic în selectarea materialului folcloric etc., studiul sistematic al folclorului fiind deprins la Bucureşti, cu profesorul universitar Mihai Pop. Ideea de bază era că „Dorul şi omenia sunt noţiunile care întruchipează coordonatele majore ale spiritualităţii poporului român”.
Ştefan Goanţă a continuat cu lucrarea Memoria Sălajului, o culegere de teatrul popular, pe scenarii proprii, de autor, în manieră folclorică, inspirate de legendele culese de autor din satele sălăjene, pe ideea valorificării scenice a folclorului românesc, în spiritul autentic, îmbinând coregrafie, text, muzică instrumentală. În spectacolele lui Ştefan Goanţă, maestru al scenelor de masă, desfăşurarea este grandioasă, cu inducţie mitică, totodată cu implicaţii de meditaţii morale, iluminând frumuseţea interioară nu doar cea exterioară, spectaculară. Perioada 1968-1971 a fost benefică pentru activitatea de folclorist a scriitorului. Regizează şi spectacolul Craiul sămânătorilor, cu care participă la cea de-a IV-a ediţie a Festivalului de folclor balcanic desfăşurat la Ohrid, în Macedonia. Munca sa , se confesează el, este obsesiv motivată prin „obligaţia noastră morală de a cunoaşte marea lumină a prezentului, dovedind, şi de data aceasta, că suntem şi prin ceea ce am fost, tot aşa precum vom fi şi prin ceea ce suntem”.
Victor Ravini (Victor Radu Niţu), este prezenţa (on line!) care întinde elasticul simpozionului spre „internaţional”, fiind un român stabilit în Suedia. În primă parte, biografia sa e familiară, tangentă cu altele cunoscute, un „déjà vu”, născut tot în zona de sud, la Caracal, absolvent al Filologiei din Timişoara, membru al Uniunii Scriitorilor din România, cu semnătura Radu Niţu. Apoi însă o cârmeşte pe panta aventurii, la început periculoase, apoi benefice, din 1985, în Suedia, unde a luat-o de la cap cu studii şi activitatea de scriitor.
Puntea cu România este în special prin cartea Mioriţa, scrisă în suedeză şi tradusă în română, din care a prezentat un extras, Mioriţa – izvorul fermecat al nemuririi neamului nostru. Autorul analizează din perspectiva ştiinţei religiilor câteva elemente şi credinţe precreştine în diferite variante ale Mioriţei, rituri şi reprezentări în legătură cu moartea şi nunta ciobanului, intrigat că unele au fost înţelese greşit, ori contorsionate rău voitor, tendenţios. Ca introducere, concentrează elementele problematizante în zece întrebări. Dacă unele par superflue, improprii, ori altele dezbătute deja îndelung, altele mai pot incita la dezbateri, de exemplu: Uciderea ciobanului este motivată, are temei juridic sau religios? Ce înseamnă provenienţa ciobanilor din diferite regiuni, frăţia lor şi ce e cu fratele străin? Caută apoi răspunsuri în necesitatea explicaţiei-din perspectiva filologiei şi a altor ramuri ale ştiinţei religiilor- unor cuvinte şi expresii nefireşti, metafore şi alegorii care ar părea ciudate pentru azi. Apoi, insolită (ca din partea unui bărbat!), este perspectiva genului, care ar fi rolul mamei ciobanului? Acest segment a fost socotit ca un adaos târziu şi nesemnificativ, minimalizat, dar pe care îl consideră esenţial pentru a înţelege deosebirea dintre concepţia despre lume a bărbaţilor şi a femeilor, cât şi urmările omorului asupra raportului de forţe sociale.
Oricum, demersul său are o temeinică motivaţie patriotică, îndreptăţită, ca indignare faţă de unele interpretări deturnate şi denaturate primitiv, grobian, prin care s-a confecţionat un portret jignitor al caracterului românilor (indignare şi resort intim şi al cărţii „Mioriţa. Domnul de rouă”, 2010, semnată de Ştefan şi Irina Goanţă). Prin analiza sa, consideră că Mioriţa, care a uimit Occidentul, se poate plasa printre textele semnificative de istoria religiilor, iar ciobanul printre celebrităţi ale culturii universale.
La urma urmelor, nu este decât o singură întrebare: Ce facem cu Mioriţa şi cui o lăsăm? – întrebare incomodă pentru cei ce denigrează Mioriţa sau tezaurul cultural moştenit şi însăşi identitatea noastră, căci „Mioriţa ne-a fost şi este o binecuvântare cerească, de unde ne vine unitatea limbii şi identitatea noastră naţională”.
Secţiunea C. Istorie şi contemporaneitate în Liebling, ca fundal perpetuu al Simpozionului, este firesc deschisă de Nicoleta Mărghitaş, directoarea Şcolii Generale din Liebling, adevărat lider al mişcării culturale din localitate (deşi este profesoară de matematică!). În lucrarea Satul rămâne în istorie prin oameni, îşi exprimă speranţa că Lieblingul (e drept, prăbuşit industrial!) poate renaşte cultural, prin oameni, prin fiii satului, chiar şi cei plecaţi fizic, dar legaţi cu gândul şi sufletul prin activitatea lor, acea diasporă ca o comoară, „cloşca cu puii de aur” – tezaurul Lieblingului.
Argumentul este întâlnirea cu o personalitate deosebită, Adam Kalbfuss, muzician, important dirijor contemporan şi profesor universitar la Műnchen, unde a emigrat în 1979, dar care a copilărit în Liebling.
Într-o limbă română curată, cu un uşor accent nemţesc, se declară om norocos că i-a întâlnit pe L. Bernstein şi pe S. Celibidache, doi oameni fenomenali. Cât priveşte Lieblingul, este optimist, încrezător că timpul va lucra şi pentru noi, iar copiii şi tinerii îşi vor făuri idealuri pe care să le împlinească prin învăţătură şi prin muncă permanentă şi profundă, nu superficialitate, convins că salvarea acestor locuri va veni din domeniul culturii.
Dacă o şansă e prin fiii satului, reveniţi, o altă şansă este prin cei nou veniţi, atraşi ca fluturele la lampă de vraja Lieblingului, cum ar fi Ştefan Goanţă, demonstrează soţia sa, Irina Goanţă, în consemnarea Un scriitor la Liebling.
Chiar dacă Ştefan Goanţă, născut în Dobrogea, copilărind în Oltenia, purtat apoi de destin în multe locuri din ţară, Bucureşti, Cluj, Sălaj, ar părea un cetăţean al României largi, un Socrate cetăţean universal, „acasă" rămâne şi pentru el locul unde e pusă la mormânt crucea destinului. Locul ultimilor ani din viaţă putea fi, e drept, oricare din ţară, dar se pare că soarta a ales acest loc, cu eufonie a numelui de lied, şi de iubire, în Liebling.
Autoarea descrie etapele anilor de la Liebling: din 2003 -2010, n-au fost mulţi, şapte ani, care ar fi putut fi mai mulţi, ca anii unui Făt Frumos din poveste! Ori ca cele şapte zile ale creaţiei. Ultima carte, „Mioriţa. Domnul de Rouă”, în colaborare, a apărut la sfârşitul anului 2010. N-a reuşit să o vadă tipărită. Îi scria lui Mircea Martin: „Sunt de cinci ani la Liebling, într-un decor de sat contaminat însă de civilizaţie, necesar şi scârnav de orăşenisme, dar calc pe iarbă şi respir flori şi copaci când mi-e dor de pământ şi de cer.” Este cel mai de suflet elogiu locului. Cu un climat cald, a devenit universul propriu, „oarecum rupt de lumea din jur”, tărâmul germinativ care a născut marile romane, puternice, de neegalat ca forţă epică şi ideatică.Aici a fost oaza sa de Paradis, ca Iasnaia Poliana a lui Tolstoi (la 12 kilometri de orașul Tula în Rusia).
Cristian Floca, cel mai tânăr dintre participanţi, cu Masterat de Arheologie Interdisciplinară la Universitatea de Vest Timişoara, cu preocupări de istorie, arheologie, geografie aplicate aici, în zona natală, a scris volumul aşteptat Liebling. Monografie arheologică, Editura „Excelsior Art”, Timişoara 2013.
Lucrarea O simplă consemnare: Liebling – pagini de istorie – 90 de ani de la stabilirea primilor români în Liebling (1926-2016) este doar o mostră minimă din interesul său pentru cultura şi civilizaţia localităţii, în perspectivă istorică. Lieblingul, arată autorul, este localitatea cu cel mai mare număr de puncte arheologice reperate, cel puţin la nivelul Banatului, cu peste 100 de obiective arheologice conţinând urme materiale ale unor vechi locuiri umane din perioade istorice foarte diferite, începând încă din preistorie. Punctează în Liebling simbioza sa etnică şi confesională , încă din vechime.
Cu un entuziast simţ al responsabilităţii civice, militează pentru un muzeu al locului, pentru solidaritate şi iniţiative comune ale membrilor comunităţii, ale autorităţilor, pentru susţinere.
O altă cariatidă de susţinere ar fi chiar Crucea înălţată memoriei celor 16 familii gârboviţene de români stabilite, în anul 1926, la marginea Lieblingului, simbol al recunoştinţei şi comemorării, văzută ca o punte trecut-prezent-viitor.
Secţiunea finală, D. Cooperare culturală – mediu asociativ, de consemnare a activităţilor practice, de iniţiative şi realizări, a fost generată întru prelungire şi preluare a entuziasmului atât al experimentatului om de cultură Adam Kalbfuss, care spunea că ar fi benefică existenţa unei Fundaţii Culturale care să organizeze diferite activităţi cu participarea unor profesionişti din diferite domenii ale artei şi culturii, din ţară şi din străinătate, cât şi al tânărului Cristian Floca, cu speranţe aparent idealiste, dar implicat de fapt practic în diverse acţiuni ale Asociaţiei Pro Liebling, şi alte acţiuni de promovare, simpozioane, tabere, expoziţii.
În acest context fecund, Viorica Bălteanu, poetă, prozatoare, traducătoare, istoric literar, lingvistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România şi italienistă pasionată, ca preşedintă a Comitetului Dante Alighieri din Timişoara, fondat de ea însăşi, în 1991, îşi susţine în continuare propunerea iniţierii unui Consorţiu puternic, de cooperare culturală, strict necesar în contextul mondializării.
În comunicarea Un consorţiu cultural cu rezonanţe internaţionale explicitează proiectul: Consorţiul urmează să cuprindă deopotrivă asociaţii, fundaţii, cluburi şi alte forme de organizare de grup, dar şi creatori individuali – să fie o entitate care să poată oferi întreg Banatului o contribuţie complexă de potenţial, la prestigiul urbei Timişoara ca o redutabilă Capitală culturală europeană – 2021. Numele consorţiului propus e: Per aspera... (... Ad astram). (Un nume gândit parcă premonitoriu de Ştefan Goanţă într-o discuţie la pescuit, când soţia rememorează: „La un moment dat, agăţând momeala în cârligul de pescuit, îmi spune: Ştii tu, coniţă, că Hugo avea dreptate? Spune el undeva că «pe poteci strâmte şi abrupte se ajunge la fapte mari». Ce zici?” )
Consorţiul urmează a se constitui pe osatura Comitetului Dante Alighieri- acesta fiind cu rezonanţă şi implicaţii internaţionale, cu manifestări complexe, conferinţe, prezentări de carte, recitaluri muzicale şi de poezie, expoziţii de artă plastică, proiecţii de filme etc., ca unul din cele 500 de comitete autonome de pe cele cinci continente pe care le are Societatea Dante Alighieri, fondată în iulie 1889, la Roma.
În 17, 18, 20 octombrie 2016, la Florenţa, Roma, respectiv, Montesarchio (Benevento), chiar au fost astfel de manifestări, în colaborare cu Fundaţia „Orient latin”, şi editura „Eubeea”, din Timişoara, reprezentate de prof. dr. Nina Ceranu.
Leontina Prodan, cu o bogată activitate în domeniul creaţiei vestimentare şi ca meşter popular, lider al spiritului antreprenorial cultural feminin, cu participări la târguri în domeniul textil: Paris (1997), Duseldorf (1998, 1999, 2001), Leipzig (1999), Milano, Bruxelles (2000), Köln (2001), membru fondator al Asociaţiei Femeilor de Afaceri din România (2000) şi în special ca preşedintă ACTIS, şi-a exprimt adeziunea totală la o astfel de iniţiativă. Adeziunea a fost argumentată şi susţinută prin lucrarea Asociaţia Culturală „Tradiţii, Identitate şi Succes” (ACTIS) – actor principal al promovării patrimoniului cultural românesc”, arătând că e o condiţie sine qua non mediul asociativ –„stâlpul de bază al societăţii civile” în realizarea obiectivelor culturale, în acest timp mondializant.
Activităţile s-au axat pe portul tradiţional, indiferent de etnie, din materialul tradiţional din in şi cânepă, promovat prin şezători şi chiar ateliere.
Impresionante şi cu adevărat cu valoare practică au fost diligenţele pentru obţinerea unui cadru legal, dincolo de birocratism şi neînţelegeri, până la nivel guvernamental.
Amplu descrisă a fost Ziua Cânepii, organizată de ACTIS în August 2016, în satul Gâlgăul Almaşului, judeţul Sălaj, unde, în anul 2014, a fost înfiinţată prima cultură „autorizată” de cânepă în sistem gospodăresc, după apariţia legii 143/2000, care interzice cultivarea de canabis, fără a face diferenţierea între cele două specii „canabis sativa” şi „canabis indica”, arată autoarea. A fost o acţiune cu adevărat de „mediu asociativ”, prin colaborări efective şi eficiente (sperăm!) cu Grădina Botanică „Vasile Fati” din Jibou, în consfătuiri ştiinţifice cu reprezentanţi cu greutate, de răspundere, implicaţi real, juridic, reprezentanţi ai instituţiilor specializate (Direcţia Agricolă, APIA, Centrul de Cercetări Ştiinţifice din Şimleu Silvaniei) şi ai unor firme mari: Hofigal (Ştefan Manea), Favisan (Virginia Faur), Casa Bio (Alina Varady), oameni de ştiinţă care au afimat că această plantă, cânepa, poate salva Planeta, ca aliment şi tratament în cele mai grave afecţiuni: boala Parkinson, Alzheimer, senilitate, cancer.
Exemplu de colaborare şi succes este irlandezul Peter Hurley, care, ani la rând, a organizat în Maramureş (la Săpânţa) evenimentul „Drumul lung spre Cimitirul vesel”, mobilizând toate satele prin proiectul „Satele unite ale Maramureşului”.
Insistenţele organizatorilor se pare că au sensibilizat şi autorităţile locale: cu ajutorul Primăriei Bălan, la Gâlgăul Almaşului, se va construi o Casă a Cânepii, proiect experiment, folosind exclusiv cânepa, coordonat de arhitect Ileana Mavrodin, realizatorul proiectului Casa Verde.
Încheierea acestui periplu este cu final deschis, în speranţa unor viitoare întâlniri colocviale tot mai incitante, receptive la orice contribuţie menită să „înavuţească” sub semnul valorilor etice şi estetice.
Lectură plăcută !
RSS Feed
