Altarul de nisip, roman, Editura „Universalia”, Craiova, 1993

„... un roman politic şi parabolic excepţional. Nefiind un memorial din închisorile comuniste, nici amintiri ale unui deţinut politic, cartea e o viziune pur romanescă , după toate regulile genului (gândită de un dăruit al cuvântului) a epocii staliniste din România, pe care politologii, criticii şi istoricii o numesc, în genere, Dejism.” (Constantin Zărnescu)

„Altarul de nisip [...] e un roman portret. Un roman cu mai multe personaje, desigur, însă reduse, cu excepţia unuia, central, la rolul de a media portretizarea respectivului. Portretizatul e un ins eminamente fără însuşiri, replică socialistă românească din anii cincizeci la Ulbrich, (anti)eroul romanului Der Man ohne Eigenschaften al lui Robert Musil.” (Dumitru Micu) 

„În [Altarul de nisip], autorul se întâlneşte cu o întreagă direcţie a literaturii moderne. De la omul fără însuşiri (Musil) şi până la omul-insectă din proza kafkiană (spre a nu mai cita aici şi propria noastră variantă a marionetei însufleţite: Mitică din momentele lui Caragiale).” (Constantin Stănescu)

Patul de zăpadă, roman, Editura „Universalia”, Craiova, 1995

„...e un roman cu mult mai stufos, arborescent, contorsionat, sugerând, după teoria literaturii, haosul, teroarea istoriei şi ieşirea vieţii şi lumii din ţâţâni. Stratificat, etajat pe mai multe evenimente, întâmplări şi simboluri ale politicului şi istoriei – în epoci diferite (Dej, Ceauşescu, chiar ieri şi până astăzi!), el ar putea avea interpretări diferite, din pricina tumultului vieţii, a unui dramatic, vital şi labirintic flux narativ.” (Constantin Zărnescu) 

„Patul de zăpadă este un reprezentativ roman pentru tradiţia spiritual-românească de ieri şi de astăzi, ce reînviază, după o jumătate de veac de sindrom al inconştienţei dobândite, ieşind de sub dictaturi de neagră faimă; şi de sub vremuri. Un roman despre rănirea şi ameninţarea Românităţii.” (C. Zărnescu)

Vinul de piatră (10 nuvele şi un roman), Editura „Recomfinas-Fapta Transilvăneană”, Cluj-Napoca, 1997

„Scris în registrul ironiei crude şi al tragicomicului înalt accentuat, Vinul de piatră este un memorabil roman despre schimbările de epoci şi vremuri, despre lumea cea nouă (edificată un timp tot de funcţionari vechi), despre o morală dorită de revoluţie, lipsind încă – şi formarea unei noi mentalităţi ( a poporului celui nou) regăsindu-se în înţelepţii săi – moşii moşilor, în rezistenţa şi îndârjirea Bărbaţilor şi a Femeilor mume.” (C.Zărnescu)

„Trăsniţi, recalcitranţi, partizani, frustraţi şi chinuiţi, oamenii (şi umanitatea) cărţilor lui Ştefan Goanţă se apropie, cu o tragică şi o cu totul aparte sensibilitate, de personajele ţărăneşti (olteneşti) ale lui Dumitru Radu Popescu – din F şi Vânătoarea regală, de celebrii ţărani suciţi, metaforă absconsă şi rară a unor opozanţi ( ce cultivau, instinctiv şi insistent, opoziţia), simboluri ale Românităţii – revoltându-se împotriva comunismului.” (C. Zărnescu)

„Îndeobşte proza lui Ştefan Goanţă se remarcă prin tocmai această capacitate de a infiltra într-o relaţie, într-o dimensionalitate realistă a faptelor, elemente de viziune metaforică, uşor poetizantă uneori, ce împinge totul într-o perspectivă de ansamblu simbolică, lume părând a fi descifrată din imaginea ei răsturnată într-o oglindă deformatoare, mereu iluzorie. (Constantin Cubleşan)

Zodia Ţârului, roman, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, colecţia „AKADEMOS”, 1998

„Cred că ne aflăm în faţa celei mai bune cărţi a autorului şi, poate, a uneia dintre cărţile de proză cel mai bine scrise ale ultimului deceniu. În jurul Ţârului, Răul însuşi, dar de o umanitate uimitoare şi derutantă, se adună vrând-nevrând destinele celorlalţi. Totul trebuie gândit din nou, legile vechi sunt răsturnate periodic, nestarea indusă de Ţâru e sinonimă cu viaţa... Nici una dintre relaţiile importante pentru omul sfârşitului de mileniu nu rămâne în afara fluxului romanesc.” (Irina Petraş)

„... se poate spune că Zodia Ţârului este un roman baroc, amintind de realismul magic sud-american sau de proza lui D.R.Popescu, a lui Marin Preda (Întâlnirea din pământuri) etc. [...] Un roman tulburător prin perspectiva lui abisală, prin limba proaspătă şi veche totodată, prin tipologia sa demnă să intre în patrimoniul de personaje simbolice ale eposului românesc actual.” (Vlad Sorianu)

Popescu E Napoleon, roman, volumele I-III, Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă”, Cluj-Napoca, 1999-2001

„Napoleon, numele personajului [...], capătă şi valenţa unei ziceri gramaticale care mai mult va deranja decât va obliga: Popescu E(ste) Napoleon. Netributar nici unui model al genului, romanul este personajul însuşi, meticulos disecat şi recompus de fiecare dată în alte nuanţe surprinzătoare prin gradare, nuanţe apărute nu prin obstinată investigare psihologică, ci prin complementarităţi şi adiacenţe de ordin situaţional inedit.” (Irina Paşca)

„Aş remarca, în fine, tonusul romanului, ineditul cascadat şi incitant al situaţiilor, galeria largă a personajelor secundare creionate cu o mână sigură şi, nu în ultimul rând, limba deseori convulsioantă metaforic, cu apeluri frecvente la cuvinte uitate, dar preluate pentru forţa lor reverberatorie – argumente pentru o lectură cel puţin agreabilă şi interesantă.” (Irina Paşca) 

„Atmosfera grotesc-arhetipală, halucinant de vie, a Zodiei Ţârului, mustind de subînţelesuri şi doldora de sugestii, e reluată în trilogie la un alt nivel. În cele trei volume din Popescu E Napoleon, cel care vede, observă, judecă şi vorbeşte lumea românească a anilor 1945-1950, ani haotici, încă nesupuşi unor etichete definitive, este un copil. Inocenţa – acel Împăratul e gol al privirii nesubordonate canoanelor adulte – este subminată şi îmbogăţită de mania specială a acestui copil de a verifica, în nesfârşite, savuroase, mereu surprinzătoare aparte-uri, tot ce ştie şi află despre lume.” (Irina Petraş)

Teatru, Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă”, Cluj-Napoca, 2002

„...maniera este parodică şi parabolică. Dar se parodiază nu o formulă teatrală, nu o piesă anume, ci teatrul însuşi al vieţii. Ca şi în cazul prozei, autorul nu se mulţumeşte cu rolul său tradiţional şi nici nu renunţă la „cuvintele puterii”. Altfel spus, pentru Ştefan Goanţă literatura nu e oglinda purtată de-a lungul unui drum, ci drumul însuşi gardat de oglinzi labirintice, gata să deformeze până la a pune sub semnul întrebării o anume interpretare a realităţii. Ce parodiază el în cărţile sale, iar în teatru cu şi mai multă apăsare, e încremenirea în locul comun al atitudinii faţă de propria viaţă.” (Irina Petraş) 

Moartea e facultativă, proză scurtă, Editura „Paralela 45”, colecţia „Destin”, Cluj-Napoca, 2003

Vinul de piatră. 3 romane, Editura „Casa Cărţii de ştiinţă”, Cluj-Napoca, 2008

Prozatorul Stefan Goanţă (vezi şi romanele Zodia Ţârului, trilogia Popescu E. Napoleon, povestirile din Moartea e facultativă) îşi descrie astfel noul volum: „într-un trecut predestinat să ne rămână vecin şi pe care noi înşine l-am condamnat să traiască şi mort, ţara ni se umpluse de mulţime de altare de nisip în care, în limba cizmei şi a lanţului, se propovăduia... credinţa ateistă. Târându-se pe iluzoria cocoaşă a trăiniciei mincinoase a nisipului – avorton al pietrei – pe fâlfâitul (blasfemie!) unui drapel şi al unui imn, pe rătăcirea tâmpă care a binecuvântat cu venin, cenuşă şi aluat de sânge istovit de bici şi ţărâna istovită de atâţia paşi, vremea, oricum, a fost si ea de faţă... Dar cum şi firele de iarbă ştiu să lupte până la moarte cu tălpile spinoase, patul de zăpadă s-a transformat în economicosul sicriu al patului lui Procust. Pribegit din viaţă, un om alungat a descoperit o mândră pustietate, iar aceasta, de dragul mangâierii mâinilor lui, i-a oferit drept mulţumire până şi nemaipomenitul vin de piatră...” Cele trei romane – Altarul de nisip, Patul de zăpadă, Vinul de piatră – adunate sub titlul celui din urmă, transmit o morală: Nu tot ce trăieşte trăieşte şi nu tot ce moare moare.

Mioriţa. Domnul de Rouă, eseu, (în colaborare cu Irina Goanţă), Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă”, Cluj-Napoca, 2010

„Fiecare rememorare a Mioriţei este o transpunere în transcendent, e un ceas de reculegere sub măreţia unei bolţi de catedrală. Ieşim din incinta acesteia mai buni şi mai frumoşi, mai împăcaţi cu noi înşine şi cu lumea, mai aproape de cer, mai copleşiţi de o bucurie imposibil de mărturisit în vorbe şi în fapte, dar reţinută de cei din jur şi din vorbă şi din fapte, ieşim transfiguraţi şi tot mai împătimiţi de zbor şi despovăraţi parcă de balastul trupului de la o vreme bătrân, bolnav şi obosit, dar tânjind şi dintr-o dată înviaţi din nou”. (Autorii)