MEDITAŢIA (X)

           Întâia învăţătură dobândită de om prin propriile-i puteri, din producţie, cum s-ar zice, proprie, după sictiritul din rai, a fost frica, cumplita frică de tot ceea ce înconjura omul.  Acesta alerga bezmetic pe pământul necunoscut, hăituit – cel puţin aşa i se părea – din toate părţile, alerga singur şi năuc şi părăsit – şi asta i se părea, şi tot din cauza fricii, alerga de parcă se temea să fie integrat să-şi agonisească, aşa cum i se spusese, cele necesare traiului cu sudoarea frunţii. Probabil nu conştientiza ce este moartea, cauza fundamentală a fricii, tot aşa cum se crede că n-o conştientizau nici celelalte vieţuitoare, dar frica de toate îl sfâşia zi şi noapte. Cu siguranţă voia să se elibereze de ea. Ar fi fost bine, ar fi fost rău? N-avea de unde să ştie. Avea multe de învăţat şi trebuia să înveţe din mers dacă voia să supravieţuiască. Întâi a învăţat ce este umilinţa. Fără prea mare regret, a renunţat la mândria lui de fiu al Domnului şi s-a plecat în faţa a tot ce i se părea mai puternic decât el. Aşa putea aluneca, mulţumindu-se cu ce rămânea de la masa celor puternici. Îngenunchea scormonind după rădăcini, culegea, vâna ce putea. Avea exemplul celorlalte vieţuitoare. Fiecare dintre acestea tremura în faţa celor mai puternici, dar la rândul lor aproape fiecare îi făcea să se teamă şi pe cei mai slabi decât el. Apoi a învăţat ce este răbdarea, aşteptarea. Câştiga mai mult pândind şi aşteptând decât repezindu-se orbiş.  De aici şi până la viclenie nu a fost decât un pas. Dacă ştia unde şi cum şi când să aştepte vânatul, dacă ştia cum să-l ademenească, acesta îi cădea aproape sigur în mână. E de presupus că nu avea conştiinţa furatului, a însuşirii a ceva ce nu-i aparţinea, aşa cum n-o aveau nici animalele care considerau că raptul cel mai ordinar se încadra în singurul drept recunoscut, dreptul celui mai tare, dar asta nu însemna că nu practica prioritar şi, fireşte, fără regrete, furatul. E posibil ca, obligat de limitele suportabilităţii, frica să i se transforme în curaj demenţial pentru luptă în speranţa scăpării dintr-un impas de nedepăşit. În fond şi râma, şi omida, şi gâza cea mai neajutorată luptau. Pentru că totdeauna, cât de mică, exista o şansă de reuşită. Frica şi nu curajul la care se apela numai în ultima clipă l-a făcut, pe iepure, de pildă, dar nu numai pe el, să străbată prin timp şi spaţiu şi, în momente de răgaz, să-şi savureze mustăcind izbânda în ale trăitului. Şi, încet-încet, cumulându-se toate aceste învăţături şi altele sub coroana şi sceptrul fricii, s-a născut ceea ce se va numi şi va rămâne emblema definitorie a personalităţii omului, raţiunea, judecata, mintea. Mai târziu, dar nu prea târziu, pentru protejarea cuvântului frică de o tot mai ameninţătoare cădere în derizorat, cuvântul a fost tot mai frecvent însoţit de sobrele şi elegantele toleranţă,reţinere, prevedere, reticenţă, circumspecţie.  (Aceeaşi ingratitudine ca şi pentru cuvintele  plugar, ţară şi, mai ales, ţăran, căzute în peiorativ şi protejate, chipurile, de altele. Dar echilibrul, simbioza dintre curaj şi frică s-a dovedit a fi singura mezalianţă care a facilitat progresul omenirii.

          Zic unii, intelectuali subţiri sau subţiaţi, că frica ar fi o reminiscenţă a vremurilor ancestrale, că ar fi ruşinoasă pentru omul atât de blindat cerebral, că ar fi nedemnă şi că ar putea fi eradicată prin educaţie, cultură etc. În parte  au dreptate. Copiii, în special, dar şi maturii se tem de himere, de strigoi şi de alte plăsmuiri ale imaginaţiei uneori imposibil de stăpânit. Nu-şi pot controla decât cu greu sau deloc reacţiile de frică în faţa bolilor şi în plan general şi implacabil în faţa iminenţei morţii. De altfel, frica de moarte, în compania căreia s-a rezistat atât, l-a urmărit pe om dintotdeauna fără a-i exclude intensele preocupări de a scăpa nu numai de ea, ci de moartea însăşi, prin tot felul de panacee, elixire etc.  Fireşte, între alţi parametri, declarată sau nu, preocuparea exista. S-au întrevăzut însă cel puţin două căi de a se atenua. Prima, cea a dăruiţilor pentru totdeauna lui Dumnezeu, a indivizilor automartirizaţi în speranţa că izbăvindu-se de orice păcate şi evitând altele, nu vor mai avea motive să se teamă  nici de Dumnezeu şi nici de refuzarea unei vieţi veşnice, şi a doua, în puterile miraculoase (!) ale ştiinţei care ar întina şi acum teama lăsând-o în mâna teoriilor materialiste care exprimă  şi justifică moartea şi neantizarea. Oricum, virtuţile fricii au fost totdeauna evidente, în ciuda neînţelegerii ei şi a încercării marginalizării prin izolarea în derizoriu. Dar, şi din ce în ce mai pronunţat, sub imperiul şi presiunile recentelor dresuri ale educaţiei şi civilizaţiei în genere, frica a fost aceea care a asigurat echilibrul raţionalităţii, atenuând curajul de multe ori nesăbuit şi prea încărcat de riscuri în fericita simbioză de care aminteam.

       Rămâne de discutat firescul sau nefirescul fricii inexorabile de moartea pământeană şi, prin extensie, a fricii de Dumnezeu, ambele înţelese empiric de ofensiva de circumstanţă în suprapunere, dacă se poate, totală a inconştientului peste mult mai tânărul conştient.