MEDITAŢIA (VIII)

        Întrebarea  din ultimul număr al acestui serial: semănăm mai multgrâu şi culegem mai multă pâine decât semănăm şi culegem mai multă credinţă şi iubire? ar părea o întrebare ca orice întrebare retorică, întrebare care nu trebuie neapărat învrednicită şi cu un răspuns sau cu o rezolvare. Fiindcă poate exista mult şi bine – aşa cum se şi întâmplă – fără a deranja pe prea mulţi. Păi, comentând ca un profan ignorant, dacă scumpul şi nepreţuitul nostru trup  - cel ce ne interesează în primul rând – poate trăi mult şi bine cu o pensetă uitată de chirurg în măruntaie, cum să nu poată şi străinul sau aproape înstrăinatul suflet trăi cu o întrebare proţăpită în coasta-i firavă? Este, totuşi, o întrebare care se pune, dar, din păcate, numai în acest din urmă rând, când frica îl face pe om să vadă şi să simtă tot mai acut că toată viaţa din jurul lui, inclusiv pământul, se smulg de sub el şi de lângă el şi fug, fug... lăsând să se apropie volens-nolens o altceva , poate tot un fel de viaţă, dar de pe rafturile de sus ale cerului sau de pe cele de jos ale subpământului, de pe ale raiului sau ale iadului. Intuind, poate, că va pleca într-una din cele două vieţi de Apoi la fel de gol, aşa cum a şi venit pe lume, în ciuda eforturilor la care s-a supus urmând cazna hârciogului şi a altor vieţuitoare puse pe agonisit şi înavuţit – de parcă altceva mai bun n-ar fi găsit de învăţat de la ele, intuind şi speriat că pleacă sărac de toate şi, mai ales, de duh, ar fi găsit în sfârşit răgazul să se întrebe ce e cu el, de ce a venit pe lume, unde pleacă etc.etc. Şi, iarăşi în sfârşit, poate ar fi înţeles – folosind termenul pământesc consacrat – câştig -  poate ar fi înţeles că dacă ar fi optat pentru semănatul şi culesul credinţei şi al iubirii, ar fi fost mai în câştig. Mult mai în câştig, pentru că acest câştig ar fi fost al sufletului, iar spre deosebire de trupul care şi după moarte rămâne ancorat în ţătână, sufletul, cu toate acele grele, dar fără de greutate bucurii ale sale, trece împăcat şi mulţumit Dincolo.  Pe cât posibil, mai ales că nu i-a fost deloc uşor în viesparul atâtor ispite, n-a ieşit din cuvântul Tatălui care l-a trimis pe lume să se desăvârşească în miracolul om, trăind şi armonizând viaţa pământeană cu cea a sufletului, emanaţie a suflării Domnului. Şi atunci, mai putea emite moartea ca moarte pretenţii în faţa unui om de o asemenea robusteţe spirituală, se mai putea erija în inexorabilul sfârşit înspăimântător? Nu, pentru că moartea era aproape învinsă de omul care se apropia astfel de Fiul lui Dumnezeu, de cel care învinsese definitiv moartea - cu moartea pre moarte călcând. Şi aşa cum viaţa curge neîncetat dintr-un început fără de început către un sfârşit fără de sfârşit, curgându-ne şi pe noi, tot aşa curge şi moartea pământeană curgându-ne şi pe noi. Doar veşnicia rămâne, doar ea este realitate perenă, doar ea este peste orice viaţă şi moarte.

      Dar ştim cu adevărat  ce trăim şi ce înseamnă să trăim, sau ne lăsăm trăiţi de datul dăruit de Atotputernic întregului viu pământesc? Ştim şi putem să privim moartea în ochi cu tăria vieţii şi să întâmpinăm veşnicia ca pe o vârstă care ni se cuvine?

       Da, ştim şi putem, sau ar trebui să putem, pentru că noi, fiii Domnului, avem în calitatea de trăitori şi izvoditori de viaţă pământeană şi un alt statut. Ne-am înfrăţit, sau ar fi trebuit să ne înfrăţim cu lumile pământului, le-am iubit şi respectat, făcându-ne iubiţi şi respectaţi de ele, dar despărţirea, inclusiv de semenii noştri, e totuşi despărţire care doare. În cealaltă calitate, de fii ai Domnului, sufletul împuternicit de semănatul credinţei şi iubirii receptează durerea despărţirii nu ca durere, ci ca pe un înţeles superior al legilor împărăţiei fără margini a Domnului. Cântecul de jale, plânsul după cel dus, nu mai este semnul de slăbiciune al durerii de toate zilele, ci acelaşi semn de înălţare a acesteia la rangul de virtute. Lacrimile au devenit şi ele podoabe, ofrande presărate pe cele două căi deschise în faţa celui dus: pământul, culcuşul de veci al trupului obosit, şi cerul, sălaşul veşniciei sufletului. Pentru că noi, spre deosebire de celelalte făpturi, avem conştiinţa vieţii şi a morţii. Ştim, totuşi, că trăim  şi murim şi, ştiind aceasta, ar trebui să ştim şi cum să trăim şi cum să murim. În calitate de chiriaşi ai pământului, ştim la ce nivel (sau în ce stare)  am adus primitoarea casă? Continuăm tot aşa, uimindu-ne pe noi înşine atât de înfăptuirile bune, cât şi de cele rele, dar, în cealată calitate, de fii ai Domnului, rămânem tot mai tributari. Vorbind despre chipul şi asemănarea cu Domnul, Părintele Galeriu spunea că Dumnezeu ne-a dat chipul Său, dar asemănarea rămâne în sarcina noastră. E greu, e uşor? Ştim ce şi cum să facem pentru a semăna cu Domnul? Înainte de toate, trebuie să ne punem o altă întrebare, dar nu mai simplă. În lumea asta în care oricine pretinde că ştie ce e lumea şi cum ar trebui rânduită spre a fi mai bună, dându-i în acest sens sfaturi şi lui Dumnezeu, să facă asta sau asta, omul ar trebui să răspundă înainte de toate la această întrebare: Dar cu tine însuţi,ştii ce să faci, omule? Un prim răspuns ar fi: Da, ştiu.Să-mi bucur trupul. Un semn că omului i se pare numai că ştie. Mai dificil şi, din păcate, mai rar, este un alt răspuns: Nu ştiu, dar caut. Înălţătoare şi cumplit de grea încercare!  Fiindcă orice învăţătură din cărţi, de la dascăli, de la preoţi, deşi binevenită, rămâne doar o simplă lipitură dacă, intrată în noi, nu se contopeşte cu fiinţa noastră, devenind nu parte din ea, ci una cu ea, cu fiinţa în continuă creştere. Ca flacăra care se împarte, dar niciodată nu sedesparte. Numai aşa, printr-o  re-naştere, vom ajunge la adevărata credinţă, la iubire, la aspiraţia către Dumnezeu, care va trăi în noi aşa cum Îl simţim în fiecare fir de iarbă, în fiecare gâză, în miracolul om care suntem. Pământenizarea excesivă şi rapidă, cerebralizarea cu consecinţele ei benefice sau malefice, încrâncenarea cu care omul atacă necunoscutul exterior împuţinează nobila muncă a omului cu necunoscutul din el însuşi pe drumul luminării spirituale de dincolo de efemerul paradis pământean atât de plin de ispite, dar care durează o clipă, cât drumul de la naştere la groapă. Trebuie ca noi înşine să ne biruim pe noi înşine, fiindcă niciodată nu va trăi altcineva în locul nostru. Fiecare va fi totdeauna un altul, altă minune pe drumul împlinirii. Nu vom avea şansa unei a doua naşteri, dar o avem pe cea a re-învierii, şi asupra acesteia trebuie să medităm. Ce ne aşteaptă? Depinde de noi.