MEDITAŢIA (VI)

                                                                                                                          

                                              MEDITAŢIA (VI)

          Dincolo de războiul aparent steril al vorbelor (de fapt un război energofag şi el pe toate planurile), dincolo de  bârfa generalizată şi tot mai fără perdea susţinută de armamentul greu, încăput pe mâna tuturor, al unei mass-media tot mai agresive, tot mai interesate de succese gargarologice ( fie-mi iertată expresia) şi de stipendii materiale substanţiale, armament tot mai sofisticat îndreptat de stânga contra dreptei şi de dreapta contra stângii, înainte şi înapoi, din toate părţile spre toate părţile, dincolo de această neîntreruptă logoree, gripă verbală naţională şi contagioasă răspândită din înaltele forumuri ale ţării unde tronează tot mai multe statui umane vorbitoare autoconfecţionate din lut  nears şi nesclivisit, dincolo de  parlagismul caragialesc  ridicat însă pe un soclu mult mai înalt, deşi în clătinare continuă, dincolo şi departe de prea cinstita bârfă mică, restrânsă, neangajată şi neangajantă numită şi nevinovata punere a ţării la cale ( dar mai nou cuprinsă şi ea în acest dincolo, în ameţitoarea ofensivă de vorbe care, după modelul bârfei celei mari – paradoxal – în loc să facă din vorbe lansatoare de idei, ucide ideile), dincolo (pentru ultima dată) de tumultul social crescând, de viteza şi precipitarea în care se trăieşte, îşi găsesc tot mai greu loc acele foarte intime căderi pe gânduri, treburi exclusiv  ale gândurilor, acele dialoguri adesea brutale cu tine însuţi – de ce să nu le numim meditaţii? -  ceasuri mai lungi sau mai scurte în care omul pătrunde în propriul sine, se analizează, concluzionează, decide şi, cunoscându-se un pic şi mai bine, acţionează.

        Nu este şi această luptă aparent paşnică, purtată cu tine însuţi, un război? Nu cumva la acesta ne referim când spunem că viaţa e o luptă? În încleştarea, fie şi sângeroasă, cu lumea de afară, ştim, decid sorţii. Din această luptă ieşi în pierdere sau în câştig. Eşti însă combatant, continui, nu depui armele şi, cine ştie, roata se poate întoarce. În lupta cu tine însuţi nu mai eşti însă pierdut de alţii şi între alţii, ci singur tu însuţi te pierzi şi încă în tine însuţi. În postura asta cine să te mai găsească, cine să te mai salveze? Şi, ca orice luptă, şi aceasta din urmă presupune un duşman, un contra care sălăşluieşte în tine de la începutul începutului, de la taica Adam şi maica Eva (părinţii care şi-au meritat fiii) şi care, ulterior, s-a numit ispită, tentaţie, încercare, verificare a modului în care preceptele divine s-au temeinicit în tine. Socotim însă că acest război cu noi înşine este singurul război permis, ba chiar necesar şi, mai mult, este condiţia existenţei fiinţei noastre ca emanaţie a lui Dumnezeu în noi, şi ca o simplă rezultantă biologică darwinistă, neodarwinistă, defunct-darwinistă.

        Bătălia de care vorbim nu are nevoie de vorbe... cu glas. Renunţă la ele, atât pentru a rămâne în intimitate, cât şi pentru a evita înzorzonarea şi fardul reclamate de atotputernicul afară, cel hotărât să te scoată din tine însuţi, să te depersonalizeze, să te topească în marele amorf, să te piardă ca Om, Fiu al lui Dumnezeu, să te transforme în om strict pământean, rezultanta biologică de care am pomenit. Dar tu eşti beneficiarul luptei tale interioare, al meditaţiei, prin care reuşeşti să împaci fericirea harurilor cereşti care rezonează în tine cu fericirea izbânzilor pământeşti obţinute şi înnobilate prin sudoarea minţii şi a braţelor tale şi, în acelaşi timp, să birui insistenţa valurilor de ispite şi deşertăciuni pământeşti care, prin frivolitatea lor amăgitoare şi goală, sau prin diavoleasca încercare de a anula sentimentele  tale supreme, începând cu credinţa şi iubirea, încearcă din răsputeri, în favoarea răului, să te rupă de cerul căruia îi eşti hărăzit prin Duh, spre a te reduce la stropul de ţărână cu viaţă efemeră.

        Dar cum şi în ce măsură reuşeşti?