ŢĂRANII (I)

Moto:  La voi aleargă totdeauna
           Truditu-mi suflet să se-nchine;
        De la bun început, trebuie spus că nostalgia carului cu boi, a plugului de lemn şi a secerei ţine de domeniul anacronicului şi ne mai impresionează numai prin evocarea unor vremuri sumbre, în care prea adesea munca istovitoare a ţăranului era în folosul unor stăpâni, iar în lipsa acestora ( vezi epoca aşa-zis socialistă ) în favoarea statului, exploatatorul cel mai crunt. Dar nu la viaţa materială de odinioară a ţăranului ne referim când luăm drept moto al acestori însemnări versul din Plugarii de Octavian Goga, ci la viaţa spirituală bogată în frumuseţi şi în virtuţi ca a lui Făt-Frumos şi a Ilenei Cosânzene de altădată. Cuvântul ţăran, derivat de la ţară, sau invers, ca şi celelalte din aceeaşi familie: ţarină, ţărână etc. sunt cuvinte emblematice care au născut şi au întreţinut fiinţa naţională a poporului nostru, păstrând-o nealterată, în ciuda atâtor vicisitudini, unicizând-o prin specificul comorilor sale sufleteşti în buchetul popoarelor lumii. Departe de a fi refractar la inerentele valori şi progrese ale civilizaţiei, ţăranul român, înzestrat nativ cu sănătate şi putere în toate, şi moştenitor al unui impresionant patrimoniu spiritual, a avut, după lungi perioade de restrişte ( după primul război mondial ), şansa, de care a şi beneficiat pentru o perioadă scurtă, a unei emancipări generale şi fireşti, fără sincope, fără poticneli, fără eforturile controlate care aveau să aducă agricultura, după cel de-al doilea război mondial, până în pragul strangulării. Epoca de tristă amintire  adusă  de  regimuri  iresponsabile  a atacat decisiv, prin expropriere         ( colectivizare ), fundamentul economic al ţăranului – agricultura. Reuşita brutală a afectat atât viaţa materială, dar, în aceeaşi măsură, şi pe cea spirituală. Ţăranul care şi-a dat de atâtea ori sângele pentru pământ a început să urască pământul. Sigur, o serie întreagă de factori externi şi interni au contribuit la aceasta, dar adevărul este că legătura indestructibilă dintre ţăran şi ţarină s-a rupt. Mai mult, ca într-o ură încă nestinsă pentru cei care i-au luat pământul, şi pe el l-au transformat în ţăran deoraş sau orăşean de ţară, ţăranul, domnul de drept al câmpiilor, al pădurilor şi al munţilor, s-a trezit că, după ce a pus pe el o geacă, un fâş sau chiar o cravată, a devenit domn ca toţi domnii din jur. Dar, nu haina care, oricum, nu-l face pe om, deranjează, ci noua combustie interioară a individului manifestă în trăiri şi sentimente până mai ieri străine şi condamnate de către ţăran. Tot ca nişte reflexe ale urii faţă de cei care l-au rupt de pământ şi care azi nu-l ajută să se apropie de el, cumsecădenia proverbială a ţăranului, bunul simţ, cuviinţa, mai ales, credinţa, toleranţa, vorba cuminte şi îndelung cântărită au lăsat locul violenţei, dorinţei de înavuţire cu orice preţ, trecând şi peste cadavre, răutăţii, invidiei, urii, lipsei de respect şi de ruşine etc.,etc. Până şi numele de ţăran a început să-i deranjeze pe mulţi, pentru că s-a transformat într-un peiorativ : Bă, Ţărane! Eşti ţăran, bă! – aşa cum, odinioară, adjectivul prost, care însemna om simplu, neştiutor şi  nevinovat  s-a transformat în cuvântul de ocară de acum. Să ne simţim ( în numele nesimţirii) chiar atât de domni în hainele de domni, dar nu şi în ştiinţa de carte şi în purtările domnilor? Să fi uitat atât de repede că odinioară domn era numai Domnul Dumnezeu şi Domnul Iisus şi apoi domnitorii de ţară?

       Dar, repetăm, cauzele, cele mai multe dintre ele, vin de dincolo de noi, sunt... ştim prea bine ale cui sunt. Noi, ţăranii, am devenit iarăşi victime. De altă factură, totuşi victime. Credem însă că nu e totul pierdut dacă, şi într-un sat ca al nostru, un om, cu adevărat un domn, iar în acele vremuri de care vorbeam, cel mai mare domn, la sfârşitul unui articol al domniei sale din numărul 2 al revistei Bună-dimineaţa, a scris aceste cuvinte: Sărut mâna, ţăran român, copilul tău, NicolaeRâmneanţu!