MEDITAŢIA (IX)

       Nu eşti singur. Nici unul dintre noi nu este singur. Şi nu doar pentru că fiecare dintre noi suntem, cu voie sau fără voie, încadraţi relaţional mai mult sau mai puţin într-o comunitate care ne simplifică viaţa, ajuntându-ne în toate planurile şi ocrotindu-ne, dar care ne şi jertfeşte ca fiind cei mai slabi atunci când împrejurările o cer, nimeni nu este singur, fiindcă, la un mod superior celui al vieţuitoarelor celorlalte, avem lumea noastră înterioară în care ne trăim, pe lângă viaţa cotidiană, şi pe cea a fiinţei sufleteşti interioare, ea însăşi univers în necuprinsul univers. Iar lumea aceasta în care interrelaţionăm cu Dumnezeu, cu ştiutele şi neştiutele, cu moşii şi strămoşii şi urmaşii încă nesosiţi în viaţă este mult mai bogată, mai adâncă în înţelesuri şi dezlegări. Depinde de dorinţa şi de puterea noastră de a accede la ea, de a convieţui cu ea în pace şi bună înţelegere. Există nenumărate căi de a ne apropia de starea de beatitudine, de supremă fericire pe care ţi-o conferă deplina mulţumire a sufletului, condiţia fiind ca aceste căi să nu se abată de la înaltele porunci pe care Tatăl ni le-a făcut cunoscute prin viaţa pământeană a Fiului Său. Fiindcă – Biblia şi viaţa ne-o spun – au existat şi există şi profeţi mincinoşi, fel şi fel de erezii care au pus în cumpănă fragilul suflet omenesc în căutare de adevăr. Nu trebuie să uităm – dar să iertăm-  că din cauza prea multului şi necontrolatului zel apostolic şi din cauza firii omeneşti supusă greşelii, până şi prea înalte feţe din ierarhia bisericească au săvârşit greşeli. urmaşi ai Sfântului Petru la scaunul papal au încurajat în numele exageratului devotament ( şi bine ar fi fost să fie numai atât) genocidul Cruciadelor, al luptei cu sabia într-o mână şi cu crucea în cealaltă, ca şi când Domnul Iisus ar fi avut nevoie de apărarea unor muritori de rând. (Să nu uităm cu osebire Cruciada copiilor care, neprihăniţi fiind, ar fi putut elibera Sfântul Mormânt, acţiune ce s-a încheiat tragic.) Să nu-i uităm – dar să-i iertăm, alături de sfântul papă Ioan Paul al II-lea – Conchistele din Lumea Nouă, comerţul cu hârtiuţele Indulgenţe, cu puterea de a ierta păcatele, să nu uităm că înalţii ierarhi au tolerat şi chiar au propovăduit Inchiziţia şi sclavia, să nu uităm că şi azi, în armatele pregătite să ucidă, sunt preoţi care se roagă fiecare, dar aceluiaşi Dumnezeu, să-i ajute să biruie potrivnicii care şi ei se roagă lui Dumnezeu pentru acelaşi scop. Dar, să admitem că a greşi e omeneşte. Nu putem fi însă de acord cu atât de des întâlnita remarcă inventată poate chiar de preoţii culpabili: să nu faci ce face popa, să faci ce zice popa. Ca şi când preoţii ar fi absolviţi de păcate conştientizate şi de ei înşişi. Într-o categorie asemănătoare se înscriu şi fariseii, credincioşii de paradă şi cei care încearcă prin rugăciuni dinadins sforăitoare şi prin danii trâmbiţate să cumpere pe bani furaţi iertarea prin intermediul unor falşi slujitori ai Domnului, care nu se poate să nu ştie că banul eochiul diavolului. De aceea multitudinea de secte între care drept-credincioşii aproape se rătăcesc. Rezultă că în râvnitul drum spre mântuire, meditaţia, îndelungata întrevedere fără intermediari a omului cu Dumnezeu, meditaţia capătă un rol tot mai important în păstrarea discernământului.                                                                                                                     

      Dar, dincolo de aceste rătăciri, să avem mereu în minte pildele sfinţilor martiri şi mucenici care, în temniţă, ( Vezi Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt care, prin credinţă, până şi aici şi-a găsit fericirea.) Să nu uităm că în pacea ascezei din îndelungate sihăstrii sau într-o viaţă neprihănită  dintr-o viaţă lumească plină de păcate (Vezi Maica Tereza şi atâţia alţi drept-apologeţi creştini) şi-au săvârşit viaţa în sfânta şi fericita comuniune cu Domnul. Şi să nu uităm că Atotputernicul nu ne vrea nici robi, nici martiri. Fiul Său nu s-a lăsat răstignit ca să-i urmăm exemplul. Omul este fiinţă din carne şi sânge, datul lui este şi ceresc, cu emanaţie divină, dar şi pământean, fiinţa căreia Tatăl i-a dat dezlegare şi spre bucuriile pământeşti: bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căplata voastră multă este în ceruri. De aceea omul poate fi şi sfânt – şi câţi n-au fost şi nu vor mai fi? – rămânând în acelaşi timp şi simplu om. Dumnezeu l-a făcut să fie minunea Sa cea mai de preţ şi-l veghează să rămână aşa. Dar omul s-a lăsat tot mai tentat de ispite deşarte să-şi trăiască viaţa pământeană cu o lăcomie şi cu o fervoare demnă de vieţuitoarele cele mai umile ale căror raţiuni – dacă pot fi numite aşa – sunt cele de ordin animalic. Şi de aici cumplita goană prin viaţă, lupta omului cu omul, cu omenirea, sfâtecarea pământului şi siluirea acestuia să dea tot mai mult în ciuda apropierii sorocului înţărcării. Este vorba de un măcel inutil şi de o acaparare străină de lumea plantelor şi a animalelor care (ştiu?) că trebuie să-şi ocrotească pământul, casa. Şi, tot mai flămânzi de această viaţă de care, în ultima instanţă, oamenii ar trebui să se şi ruşineze, o uită pe cealaltă pe care trebuie s-o re-înveţe, dacă vor să fie vrednici de iubirea Tatălui Ceresc. Conştienţi sau inconştienţi (drumul spre inconştienţă se parcurge încet, dar sigur), oamenii uită că esenţa fiinţei lor nu este saţietatea trupească, cea la îndemâna şi a firului de iarbă sau a râmei, ci hrana spirituală care constă în cultivarea virtuţilor sădite în noi: bucuria iubirii aproapelui, bucuria frumosului, a binelui, a omeniei, a tuturor celorlalte  care purced din Dumnezeu.

      Există nenumărate căi de a ne îndepărta sau de a ne apropia de acest deziderat suprem, există dascăli şi stimuli exteriori – am enumerat câte ceva – dar hotărâtoare este lupta din interiorul nostru, rezultatul acesteia, pătrunderea sau nepătrunderea prin propriile puteri totdeuna întărite de credinţă, în marile taine care guvernează, Meditaţia. Nu suntem şi nu vom fi în stare să înţelegem raţiunile dumnezeieşti şi nu trebuie să ne hazardăm încercând să le desluşim, dar evidenţele, copleşitoarea nemărginire care ne înconjoară, salbele de minuni vii care împodobesc pământul şi, cu siguranţă, nu numai pământul, ne copleşesc şi ne cutremură de bucurie că tocmai noi suntem fiii Domnului şi că trăim! Dar, înecaţi, şi la propriu şi la figurat, în viaţa din jur, dezamăgiţi, înşelaţi, doborâţi deopotrivă de succese şi insuccese, toate efemere, obosiţi de lupta cu viaţa, mulţi oameni mărturisesc că sunt singuri în lume. Spre lauda cuvenită ultimului lor ceas de viaţă pământeană, se retrag spre linişte să retrăiască ce au trăit, ce n-au trăit, ce ar fi vrut să trăiască, să se bucure în tihnă şi, cel mai adesea, să regrete. Mulţi preferă însă să se stingă... mâncând, îndopându-se în virtutea inerţiei. Dar fiecare înalţă în sinea lui un gând, un gând de prea umil cerşetor, chiar dacă el a fost în viaţa lui cutezător împărat. Doamne! Fiindcă nimeni nu e ateu, am mai spus-o, nici măcar Diavolul. Şi de ce tocmai în ultimul cea , acel sfâşietor Doamne!? De frică? Dar de ce frică tocmai în faţa morţii izbăvitoare, cel mai sigur lucru din viaţa fiecărui om? Pentru că a lipsit armonia, îngemănarea, comuniunea dintre viaţa interioară a omului, dintre aspiraţia spre dumnezeire a sufletului şi lumea din jur hărăzită trupului. dar cum de se poate ca sobra raţiune, spre înalta laudă care i se cuvine, dar şi spre ruşinea cu care se încarcă, e pe cale să strivească Dumnezeul din noi?