MEDITAŢIA (III)

      Trăitor pe pământul plin de spaime, unica alternativă după pierderea cerului, înfricoşat şi neputincios, omul a trebuit să se pământenizeze, să trăiască imitând animalele, să adopte legile şi obiceiurile pământului. Dar încă singur şi între oameni, şi înfricoşat ca totdeauna, omul a încercat şi tot încearcă să afle cine este, de unde vine, unde pleacă…  Sigur,  învăţături despre sine, despre viaţă şi despre menirea lui a tot primit, dar astea au fost simple veşminte de străbătut mai uşor prin viaţă. El avea nevoie de convingerea, obţinută prin sine, că există ca fiind al cuiva şi, dăruit sieşi, avea nevoie să-şi legitimize în faţa lui însuşi, de către el însuşi, fiinţa sa fizică şi spirituală, rodul acestor convingeri de nestrămutat. Nu se putea mulţumi cu o învăţătură lipită de el în care i se spunea că e om, învăţătură atât de uşor de pierdut, pe care o şi pierduse şi pe care o găsise de nenumărate ori, ajungând până la a renunţa definitiv la ea. Marea căutare de sine, dar şi celelalte mari căutări, aproape toate născute din frica de a nu se şti singur şi neajutorat, i-a covârşit repede viaţa spirituală, deşi aceasta se tot împuţina şi aşa în dauna vieţii materiale, pe care pământul şi împrejurul tot mai stabile şi mai supuse sub piciorul lui i-o asigurau. Se zbătea în marele paradox: certitudinea că este al cuiva şi, totuşi, căutarea, deşi tot mai în van, a acestui cuiva. Vârsta l-a purtat prin nenumărate credinţe şi practici religioase ritualice, i-a străluminat existenţa cu mari virtuţi ale căutărilor şi ale roadelor căutărilor, dar numai Marea Credinţă, anunţată de sfintele scripturi prin profeţii săi, mai ales, venirea pe lume a Mântuitorului şi a jertfei Lui i-a spulberat omului orbirea, l-a lămurit asupra sa şi i-a arătat calea de urmat. Dar şi acum dorinţa şi nevoia de a crede s-au izbit de chinul neputerii de a crede, de spinii îndoielii care creşteau  în  om, fără a se întrezări măcar posibilitatea ştirbirii lor. Şi căutarea neabătută a lui Dumnezeu – Tatăl şi a Fiului continua şi continuă. A crede cu adevărat că matca ta ca om, că obârşia ta este Dumnezeu înseamnă a primi necondiţionat răspunsul la marile întrebări chinuitoare asupra ta şi a rosturilor tale, înseamnă găsirea mult căutatei legitimări a ta în faţa lui Dumnezeu, a ta însuţi, în faţa cerului şi a pământului. Dar, pe măsură ce ispitele lumeşti copleşeau omul, căutarea se împuţina, una din cauze fiind chiar biserica, cea care, prin sfada neîntreruptă a slujbaşilor ei, dezorienta enoriaşii şi-i îndepărta  de credinţa care, prin esenţa ei, nu era decât una, indivizibilă şi de netârguit. Să fi fost omul vinovat de puţinătatea puterii lui de înţelegere? Nu e căderea noastră să judecăm, dar căutarea şi găsirea lui Dumnezeu nu este la îndemâna tuturor, oricând şi oricum, deşi vorbele, şi chiar unele dintre cărţile sfinte, o fac atât de simplă, nu este, în primul rând, îngenuncherea la nesfârşit, pupatul mâinii preotului, rugăciunea fastuoasă şi tot cortegiul de fapte menite să ne apropie de Dumnezeu, ci este, în primul rând, căutarea în noi, lupta cu noi înşine, care suntem şi lăcaşul celor bune, dar şi al celor rele, strădania de a învinge zilnicele îndemnuri ale răului. Adevărata cale de găsire a lui Dumnezeu este, într-un cuvânt, meditaţia. În meditaţie, dialogul tău cu Dumnezeu şi cu Necuprinsul, se află imensa bucurie a căutării, deplina ta libertate, găsirea clipă de clipă a dumnezeirii şi contopirea cu ea. Retragerea în singurătatea schitului nu a însemnat neapărat un loc de rugăciune  - loc de rugăciune şi-au găsit martirii şi în temniţe – nu a însemnat părăsirea oamenilor tot mai păcătoşiţi, ci, dimpotrivă, pătrunderea în Necuprins, în dialogul cu acesta, lăcaşul lui Dumnezeu. Aici, în mijlocul nemărginirii, înfrăţit cu nemărginirea, tot mai aproape de Dumnezeu, omul s-a simţit cu adevărat liber şi puternic, vrednic fiu al Ziditorului, şi nu vierme sau rob, aşa cum crede omul că trebuie să se umilească, ca şi când aşa i-ar fi vrut Dumnezeu pe fiii săi. Acolo şi-a chemat omul sufletul la judecată, l-a ascultat şi s-a făcut ascultat de el şi, curăţindu-l, l-a înfăţişat ofrandă Domnului. Şi atunci a fost învrednicit să afle că Dumnezeu sălăşluia déjà în el. Şi atunci şi-a dat seama că e Om. De unde, dacă nu de aici, din credinţă, puternicia sfinţilor părinţi, cei care au înfruntat martiraje supraomeneşti, dar au rămas să trăiască şi acum întru întărirea şi mântuirea noastră?
       Meditaţia, puterea de a căuta mereu în noi înşine cu mâinile curate, lupta necurmată cu noi înşine, cei supuşi ispitei răului, slava înălţată lui Dumnezeu şi vieţii dăruite nouă ca bucurie supremă, este calea cea mai negreşită de a vorbi mereu cu Dumnezeu. Cu cine să vorbim mereu, dacă nu cu El? Dar să nu uităm că tot El ne învaţă că drumul spre îndumnezeire, calea de urmat nu este neapărat singurătatea unei bisericuţe, ci viaţa de care ne îndeamnă să ne bucurăm şi în care să ne veselim, fără nicio teamă de a greşi, atâta timp cât în noi, mama şi stăpâna noastră de suflet, de inimă şi de minte e credinţa în Dumnezeu cel purtat mereu în noi.