MEDITAŢIA  (I)

           
         Omul este minunea între minunile cu care Domnul a înzestrat şi a împodobit pământul. Mai presus de lumile celorlalte vieţuitoare, dându-i omului chipul şi înfăţişarea Sa şi insuflându-i viaţă şi duh din suflarea Sa, Domnul a sădit în om încă de la Geneză miracolul Îndumnezeirii.  A ştiut, ştie sau va şti vreodată omul ce este el, de ce este şi cu ce adâncă şi smerită credinţă şi evlavie trebuie să-i mulţumească Celui care tocmai pe el l-a făcut să-i fie fiu şi i-a îngăduit să-i zică Tată? Dar Atotputernicul n-a vrut să facă din fiii Lui pământeni perfecţiuni goale de vitrină, elemente de decor sau arbitri implicaţi în toate şi părtinitori până dincolo de tot ce e omenesc pe marea scenă a pământului pe care trudesc / trudeau  în pace lumile necuvântătoare. Încă de la izgonirea din Rai, urmare a păcatului ancestral, Dumnezeu i-a arătat omului căile de mântuire prin îndeplinirea poruncilor Sale, prin muncă cinstită şi creatoare, virtuţi pe măsura celorlalte mari virtuţi hărăzite omului. E grea calea spre Împărăţia cerurilor, dar şi răsplata e mare. Dumnezeu este Absolutul, iar a sta la dreapta Lui înseamnă a trăi veşnicia fără de prihană a Absolutului.  Şi atunci de ce, când slujitorii Domnului seamănă fără preget cuvântul sfânt, când lăcaşurile de reculegere şi de rugăciune sunt mereu gata să mângâie şi să aline, mulţi dintre noi şi, vai!, din ce în ce mai mulţi văd în calea spre Domnul fie o himeră, fie o încercare prea greu de trecut şi pe care o ocolesc?                                      
         Şi, totuşi, cum ajungem la credinţă?  Dacă întrebarea se află în noi încă din capătul vremurilor, şi răspunsul e tot acolo. Să fie însă posibil ca ispitele lumeşti care se reped spre noi de pretutindeni şi, mai ales, cele din noi înşine să ne facă tot mai vulnerabili? Să ne temem de puterea acestora, dar să nu ne înfricoşăm de ele, cu toate că lupta e grea. Ne doare să o spunem, dar, din moment ce există, trebuie să o spunem, până şi unii preoţi căzuţi ei înşişi în ispită încearcă, în numele bisericii, şi adesea sub oblăduirea ei,  să-şi depăşească  smerita condiţie de slujitori ai Domnului, aceea de a-şi asocia rugăciunile cu cele ale mirenilor veniţi să se mărturisească,  şi să se erijeze şi în altceva.  Fie din naivitate, de neiertat în cazul lor, fie dintr-o netemeinică înţelegere a sfintelor precepte, fie din lăcomia de cea mai joasă speţă, se consideră şi îşi transformă această consideraţie în sinecură pentru pretinsele puteri de a face ( în numele Domnului) minuni, de a săvârşi vindecări  miraculoase,  la concurenţă cu doftorii ,  şi prezicătoarele şi vrăjitoarele care au recidivat într-un număr îngrijorător.  Şi, să spunem, cu aceeaşi durere, că nici o instituţie statală nu percepe remuneraţii  pentru absolut orice serviciu, aşa cum fac preoţii, în numele bisericii, beneficiind de stipendii băneşti, începând cu naşterea şi sfârşind cu moartea omului. Istoria religiei creştine încă mai plânge, amintindu-şi de anii când şefii bisericii Apusene emiteau contra unor importante sume de bani acele bileţele, indulgenţe, care garantau iertarea păcatelor. De prisos să mai spunem că o parte din aceste fonduri finanţau războaiele, teribilele cruciade sfinte, în care luptau şi reprezentanţii bisericii cu spada într-o mână şi crucea în cealaltă.  Apoi cumplitele conchiste, care au exterminat populaţia autohtonă păgână a Americilor, apoi...   
          Ispitele întâlnite la tot pasul, la care se mai adăugau teama, neputinţa şi toate celelalte care sălăşluiesc în om încă de la păcatul primordial se întâlnesc  în tiranica răscruce verbală: vreau să cred, dar nu pot.  Fiindcă adevărata credinţă nu înseamnă o implantare din exterior, un adaos, ci este esenţa fiinţei  spirituale a omului, puterea nevăzută, dar simţită în toate care îl direcţionează pe acesta în viaţă, îi purifică viaţa, puterea care creşte în om o dată cu omul  hrănit din picăturile de învăţătură din poruncile sfinte, aşa cum alte picături  hrănesc oceanele.
          E   pregătit  omul să facă faţă luptei cu lumea şi, mai ales, cu ispitele din el însuşi, cu răul din el?  Da.  Pentru că numai această biruinţă duce la mântuire şi numai această putere a făcut, şi din oameni ca toţi oamenii, sfinţi.  Aceasta este adevărata putere a omului, nu aurul şi sabia.  Numai atunci va fi omul eliberat de pământul care l-a ţinut  legat de el,  l-a hrănit  şi    l-a crescut  printr-un nevăzut cordon  ombilical, numai atunci omul îşi va recâştiga dreptul la Raiul în care  Dumnezeu  îl rostuise încă de la început, dar pe care îl pierduse prin păcatul strămoşilor.
         E pregătit omul pentru marea luptă împotriva răului, a ispitelor? Da, pentru că omul  nu s-a născut ateu   şi nici  n-a devenit ateu, pentru că nici Necuratul nu este ateu. În ciuda unor teribilisme de faţadă, a  unor infantilităţi prelungite în bătrâneţe, a unor deziceri fortuite sau, ceea ce e cel mai grav, a vânzării sufletului Diavolului, cele mai luminate şi mai scormonitoare minţi nu numai că nu au propagat ateismul, dar  l-au respins. Oamenii întrebărilor au trecut,  în căutarea răspunsurilor,  din întrebări în întrebări,  au trecut,  vor trece,  iar răspunsul nu va fi altul  decât Dumnezeu.  Întrebarea în sine este meditaţie şi asupra meditaţiei vom reveni.