„OMUL (bâjbâie cu mâinile şi picioarele pe marginea gropii şi până la urmă cade în ea): Uite că găsii şi groapa. Doamne, e-n regulă, nu te mai reţin. Din partea mea poţi să începi. Eu cad în rugăciune şi aştept. [...] Zici să mă rog în gând? Mai bine. Şi aşa am nişte secrete de serviciu – ştii cum e în contabilitate. De dom’ Noe garantezi, aşa e? Nu i-am văzut delegaţia, dar mi se pare de încredere. Mi-a dat şi nişte rugăciuni eficiente. (Câteva clipe se roagă, apoi:) Doamne, iartă-mă că te deranjez iar, dar în calitatea mea de contabil trebuie să te mai întreb o dată: Te-ai gândit bine la măsura asta cu sfârşitul lumii? Că pe urmă tot Tu o să ai de lucru să faci alta, şi poate o s-o nimereşti şi mai păcătoasă. E vorba de cheltuieli. Eu calculez de o mie de ori până îmi bate la toate poziţiile. Mă rog, Tu eşti factorul decizional, eu sunt de profesie subaltern. ( Îngenunchează, se roagă.)”