Altarul de nisip
„Exact în ziua de şapte noiembrie, cu cincisprezece ani înainte ca respectiva zi să fie scrisă în calendarul nostru sub numele de 7 Noiembrie, a venit pe lume Tovionescu.[...]

Trebuie să scriu despre el o carte, care a mai fost scrisă, trăită, citită, comentată... Nu m-am hotărât la ce timp. Poate la trecut, prezent sau viitor. Dar există timpul Tovionescu, un timp trecut prezent la viitor.”

„Când uşa s-a izbit de perete, profesorul tocmai îl diseca pe un domn, Guého, căruia, fireşte tot eu îi ţineam locul. Blândul nostru gardian a dat buzna ca o fiară disperată. «Afară, afară! Luaţi-vă păturile şi afară!» Şi apoi în şoaptă, cu faţa şi glasul mutilate de groază: «E prăpăd, prăpăd mare! Vă duce la cărţi!» [...]

Surpriza ne paralizase. Ce să însemne la cărţi? O localitate, un semn convenţional? Cum o să ne ducă tocmai pe noi, politicii, la cărţi? Şi dacă, printr-o minune, ne-ar duce, de ce să fie minunea asta prăpăd? Era o fericire! Să poţi pipăi cu ochii şi cu mâna o carte, să... Nu, nu trebuia să mă amăgesc. Aici era posibilă moartea, era încă posibilă şi viaţa, dar întâlnirea cu cărţile nu putea fi posibilă.”