„Stefan Goanta"
Ștefan Goanță
Apogeul Imposturii
"Somnul raţiunii naşte monştri."
Păstrez convingerea bazată pe nestrămutata încredere în Om că orice om de bun-simţ nutreşte, la rându-i, voluntar şi involuntar, o imensă silă, durere şi revoltă faţă de încercarea de asasinat mârşav a limbii şi spiritualităţii noastre de către nişte indivizi cu serioase tare morale autoerijaţi în voci literare autorizate ( de cine şi în virtutea a ce?). Comentariile la adresa scrierilor avortone ale unui astfel de pretins poet, el însuşi avorton, şi care întâmplător poartă, totuşi, un nume de om, Gălăţanu, ca şi sumarele consideraţii la adresa mentorilor şi apărătorilor acestuia: un fost aproximativ critic literar, Manolescu, în prezent un jalnic vehicol doldora de inepţiile şi teribilismele decrepitului care-şi merită noua condiţie ce-l pândeşte, secondat de eternul criticastru... escul Ştefănescu în eternă căutare de gaşcă neînţărcată, comentariile şi consideraţiile, zic, sunt dificil de încropit, fiindcă, inevitabil, sunt sufocate de avalanşa diatribelor greu de stăpânit. (Sunt însă situaţii, aşa e făcută lumea asta, când trebuie să apelezi la bisturiu pentru eliminarea puroiului, la sabie, pentru prevenirea regenerării capetelor hidrei, la bici şi la cămaşa de forţă pentru stăvilirea furiilor demenţei.) Dificilă însă şi găsirea unor invective de talia tembelismului, dar necesare ca piroane care să răstignească impostura şi s-o expună oprobriului public.
Gălăţanu este, totuşi, mai puţin culpabil, el fiind doar bietul păcătos iresponsabil, bolnavul de idioţie congenitală şi de alienaţie mintală în creştere după pupăturile celor doi. Suntem însă prea simpli oameni şi trăim numai o dată pentru a-i acorda ipochimenului circumstanţe atenuante şi pentru a implora: „Doamne, iartă-l, că nu ştie ce face!” Cu atât mai mult nu putem face gestul pentru cei doi, ca şi pentru Patapieviciul în veci de neiertat pentru profanarea lui Eminescu, Mesia al nostru cel pământean.
Autorizat de calitate şi de rang, deşi copleşit de noianul atâtor lucruri neînţelese, omul nu poate renunţa la dreptul său inalienabil de a înţelege de ce triumfătoarea omenie îngăduie acest atentat, complot, abuz, colaps, perceput iniţial ca o glumă macabră, apoi ca un vis urât, apoi ca o anomalie din cotidian, Godzilă care nu sperie atât prin colţi, cât prin hidoşenie.
Câteva posibile sau măcar incitante supoziţii. Aflat într-o acută criză de sine însuşi, meditând cu mijloacele sale rudimentare (că nu poate fi suspectat de bâţâiala vreunui dram de talent) fenomenalul fenomen G. s-o fi întrebat: «Bre, ce ştiu eu să fac mai bine şi mai bine, ce-mi place să fac şi cu ce aş putea rupe gura târgului?» Revelaţia! «Sunt as la bălăceala în noroi, as la stăpânirea şi mânuirea limbajului, nu suburban, ci submahala, şi, în calitatea de unicat şi de vârf în domeniu, sunt deja un Cineva după care se întoarce capul, n-are importanţă dacă pentru a aplauda sau pentru a scuipa. Necuratul, la fel de celebru ca Dumnzeu, nu a început tot cu întorsul lumii pe dos după ce a fost sictirit din rai? În mările făcute cu trudă de Dumnezeu, într-o zi întreagă a pus sare, trandafirilor le-a înşurubat ghimpi... câte şi mai câte. La urma urmelor, fiecare vârf e tot un vârf, un campion, fie că e vârf în sus sau în jos, fie că e vârf aurit de soare sau înnămolit în smoală, iar coborâşul nu e deloc mai uşor decât urcuşul. «Şi, ţine minte, lume, s-ar putea ca eu să fiu omul acela de tip nou, OMUL NOU atât de clamat până ieri şi din nou clamat de la mine încolo.»
În căutarea unei Rome căreia să-i dea foc ( foc de autor, se înţelege, cu sloganuri, cu etichete, cu tot dichisul), drumul celor doi s-a intersectat cu al iminentului campion în materie de poezie a dejecţiei verbale, al damnatului la glorioasa nemurire prin înnobilarea şi generalizarea practicării scatologiei, a creării unui nou limbaj esperanto pe baza scabrosului, a trivialului, ţinut până acum în umbră de frumosul, căruia, în sfârşit, o să-i sune ceasul graţie dumisale, poetului de poiată. Prilejul nu trebuia pierdut. Conştienţi că propulsarea fenomenului fenomenal ar depăşi ca răsunet cazna unui vulcan şi tremurul unui cutremur, cei doi s-au apucat de treabă, adică de pupat tot mai zgomotos pe salvatorul viitorului poetic, un viitor ameninţat să nu mai vină din cauza unora ca Homer, ca Dante, ca Shakespeare şi Goethe şi Eminescu şi ca atâţia alţii care nu vor să plece de voie bună şi să lase locul... tineretului. Dar iată că apăruse ca din neant o nouă Pythie, mai exact, un Pythioi prezicător care, cercetat, dădea pe gură dezlegări de diferite taine. Era nevoie însă de sacerdoţi tălmăcitori, în speţă critici literari care să decripteze, să popularizeze, să facă oficiul de lumeee, lume!!! Şi iată că, spre norocul continuităţii universale nesincopate şi în domeniul poeziei, cei doi şi-au asumat riscurile fericitului martiraj al genializării bezmeticului, proclamându-l cel din urmă şi cel mai merituos răcnet liric al mapamondului, spre fericirea generală, începând cu a copiilor, care o să-l întâlnească şi în manualele şcolare. Dat fiind însă momentul atât de propice pentru căţărat pe scara gloriei şi care stimula prin uluitoarele oferte fluturate până şi o inspiraţie impotentă, cei doi, născuţi direct clarvăzători şi critici literari, adică fără să fi oferit o mostră cât de mică din propriile creaţii beletristice ale căror taine le stăpâneau fără să le cunoască, nu se puteau opri aici. Fenomenalul G. se putea, fireşte, declara mulţumit de trâmbiţatul triumfal al cucurigului cocoşului de pe gard, mai ales dacă era însoţit şi de bubuitul tobei, singurele instrumente muzicale cărora le găsea o raţiune, cei doi nu puteau însă lăsa lumea în impas, renunţând la dinozaurul de pe gard. Oamenii deveniseră fie extrem de labili, tot mai puţin rezistenţi la falsele sclipiri ale noului, fie tot mai indiferenţi, fără puterea de a discerne, trăind la întâmplare ce li se oferea, în virtutea inerţiei. Numai nişte şocuri de calibrul celor provocate de răscoala unor instincte primare îndelung refulate sau temporar adormite în individ şi, mai cu seamă, dar de o virulenţă extremă şi acesta, dezmăţul licenţios, năclăiala de imundităţi, de poetisme de tip nou de-ale Gălăţanului îi mai putea scoate pe unii din apatie, treabă la îndemâna omului-colaps sau abces hrănit cu otrăvuri adecvate de către mentorii şi susţinătorii săi. Înfuriat de inerentele probe prin care viaţa îl testa, insul şi-a vărsat focul în înjurăturile salvatoare. Specialist în materie, exersând sârguincios şi lărgind aria celor invocate, cu predilecţie tocmai la compartimente considerate până mai ieri tabu, pentru lucruri sfinte cum ar fi iubire, credinţă, omenie, patrie etc., a rămas el însuşi surprins de propria-i măiestrie. Ca să nu mai vorbim de cei din jur. Adevărată poezie! Efectul curativ al înjurăturii ridicate la rangul de poezie se dubla, se tripla. Iată o cale de descătuşare, de scoatere din marasmul crescând, din chingile în care o încorsetaseră şi încă o sufocau nişte precepte desuete înghesuite în nişte cuvinte încă neretrase pe de-a-ntregul în dicţionarele de vechituri: credinţă, bunătate, milă... care, la rândul lor, reclamau pioşenie, evlavie, curăţenie fizică şi morală, respect pentru omul văzut ca emanaţie dumnezeiască. Cât de mult îngustaseră acestea orizonturile omului! «Nu fă asta, nu fă asta... fă asta, fă asta!...» Venise ceasul descătuşării! Ce putea însemna curăţenia, când tu te ştiai făcut din ţărână, hrănit de ţărână, dus în ţărână, iar ţărâna era tot pământ făcut din pământ? Până când urâtul şi răul – la urma urmelor ce era urâtul şi frumosul, răul şi binele când părerile erau atât de împărţite? – până când să fie dacă nu răzbite şi ocărâte măcar ostracizate? Şi de ce gura să-şi păstreze rolul esenţial în evidenţierea omului în dauna altor organe ale trupului ţinute ascunse sub pretextul păstrării curăţeniei, neprihănirii? De ce discriminarea asta când omul trăieşte egal prin toate ale sale? De ce să se slujească numai în panteoane şi nu şi în grajdurile lui Augias? De ce, de ce?... Şi de unde atâta timp pentru de ce? Pentru că se găseşte timp. Şi se găseşte pentru că, fie şi într-un ocean de gheaţă, pentru fiecare muritor străjuieşte o scânteie de foc. Una, numai una, dar e acolo. Ar părea imposibil de crezut că e acolo, dar din moment ce mintea ta a pus-o acolo, acolo rămâne cât exişti şi tu. Şi dacă, totuşi, dacă – incredibil dar posibil – dacă sub năvala mocirlei înnobilată de Gălăţanu şi salutată de cei doi, precum şi de «un patapievici mic/Fierbea tsunami-n ibric,/ I-a ieşit doar puţintel,/ Cât să-l înece pe el.», dacă sub balele şi stratul de scuipat împroşcat de cei trei se afla totuşi ceva măreţ şi uluitor şi peste puterea de înţelegere a omului de rând? Dar cum ceva atât de mare sub ceva atât de mic şi nevolnic şi de silă? Să se poată şi imposibilul? Din lung în lung şi din lat în lat, toate lumile pământului erau alcătuite numai din minuni. De ce ar fi lipsit tocmai una ca aceasta? Doar a existat şi un precedent. Cică un împărat orgolios nevoie mare le-ar fi cerut croitorilor săi nişte veşminte cum nu se mai aflau altele pe lume. În primejdie de a-şi pierde capetele, meşterii s-au străduit şi au reuşit. Urma ca Măria Sa să se dezbrace în pielea goală, iar ei să-l îmbrace în noile straie. L-au avertizat însă de câteva ori că aceste veşminte nu pot fi văzute decât de oamenii deştepţi. Zis şi făcut. Umbla împăratul ţanţoş ca un cocoş şi toţi supuşii îi admirau hainele. Fiindcă toţi deveniseră peste noapte deştepţi şi le vedeau. Mai bine să le vadă, decât să fie socotiţi proşti. Dar ce să vadă? Aşa şi în situaţia noastră. De ce să nu fie poetul G. împărat, iar cei trei întâi văzători, maeştri de ceremonii cu sarcina expresă de a-i face şi pe ceilalţi să vadă veşmintele poetice în care plutea împăratul?
Se întrevedeau zorile unei lumi noi? Cum să le zici zori când erau negre ca păcatul şi nu veneau în paşi de rouă, ci de-a orbişul, în târâş de tăvălug la care erau înhămate poezelele de scursori ale impostorului? Ajungea – era verificat – ajungea o măciucă la un car de oale, urma acum să se verifice dacă o asemenea blasfemie arde şi puroiază obrazul lumii după vecii de spălări şi clătiri şi purificări tot cu apă neîncepută în numele frumosului şi binelui şi al iubirii... Iată că în îndelungatul şi cumplitul război împotriva urâtului care coaliza multele neamuri ale răului, acesta primea chiar ajutorul omului care abjura de la menirea lui, înlocuind mănunchiul de busuioc cu cel de spini veninoşi. Zâna, tocmai ea, Zâna Poeziei, fusese împinsă spre prostituţie.
Odată declanşată, era însă greu de stăvilit o ofensivă atât de agresivă fie şi din partea unui gunoi neînsemnat, dar precedent, în intenţie, al unui genocid spiritual. Iar dacă şi în domeniul sacru al poeziei se putea întâmpla aşa ceva, ce să mai zicem de celelalte mai puţin sensibile? Atentatul la frumosul din noi devine astfel un atentat la Dumnzeul din noi. Şi ce am fi fără Dumnezeul din noi? O adunătură de bioroboţi, produşi şi consumatori ai unei vieţi artificiale. Să ne temem de o Apocalipsă spirituală şi, într-o măsură şi mai mare de o nouă Geneză al cărei şantier a şi fost deschis şi în care nu mai e nevoie de Dumnezeu? Dintre atâtea şi atâtea mii de feluri de moarte tocmai pe aceasta, cea mai cumplită, moartea prin ruşine, să ne-o fi hărăzit Domnul, cruţând astfel puritatea focului, a apei, a?... Să începem deja să căutăm Oameni naufragiaţi în lumea oamenilor? Să fi rămas numai în paza umbrelor şi a ecourilor a ceea ce fusese sfânt pentru noi şi care, poate, mai pâlpâia în naufragiaţi? Să fi trăit vecii peste vecii în cultul omului, fericiţi că suntem contemporani cu Atoateziditorul, cu Iisus, Dumnezeu şi om, cu oamenii numai oameni, Icar şi Prometeu şi atâţia şi atâţia, iar acum să ne ruşinăm că suntem oameni? Ultimul lucru pe care l-am dorit a fost pedeapsa cu moartea, şi iată că acum aceasta e întâia noastră dorinţă; pentru că nu e vorba de moartea individului, ci de a fiinţei umane, a minunii Om peste toate minunile lumii. Ar fi întâia oară când am binecuvânta moartea şi dreapta ei alegere în protejarea vieţii.
Memento: Somnul raţiunii naşte monştri.
Păstrez convingerea bazată pe nestrămutata încredere în Om că orice om de bun-simţ nutreşte, la rându-i, voluntar şi involuntar, o imensă silă, durere şi revoltă faţă de încercarea de asasinat mârşav a limbii şi spiritualităţii noastre de către nişte indivizi cu serioase tare morale autoerijaţi în voci literare autorizate ( de cine şi în virtutea a ce?). Comentariile la adresa scrierilor avortone ale unui astfel de pretins poet, el însuşi avorton, şi care întâmplător poartă, totuşi, un nume de om, Gălăţanu, ca şi sumarele consideraţii la adresa mentorilor şi apărătorilor acestuia: un fost aproximativ critic literar, Manolescu, în prezent un jalnic vehicol doldora de inepţiile şi teribilismele decrepitului care-şi merită noua condiţie ce-l pândeşte, secondat de eternul criticastru... escul Ştefănescu în eternă căutare de gaşcă neînţărcată, comentariile şi consideraţiile, zic, sunt dificil de încropit, fiindcă, inevitabil, sunt sufocate de avalanşa diatribelor greu de stăpânit. (Sunt însă situaţii, aşa e făcută lumea asta, când trebuie să apelezi la bisturiu pentru eliminarea puroiului, la sabie, pentru prevenirea regenerării capetelor hidrei, la bici şi la cămaşa de forţă pentru stăvilirea furiilor demenţei.) Dificilă însă şi găsirea unor invective de talia tembelismului, dar necesare ca piroane care să răstignească impostura şi s-o expună oprobriului public.
Gălăţanu este, totuşi, mai puţin culpabil, el fiind doar bietul păcătos iresponsabil, bolnavul de idioţie congenitală şi de alienaţie mintală în creştere după pupăturile celor doi. Suntem însă prea simpli oameni şi trăim numai o dată pentru a-i acorda ipochimenului circumstanţe atenuante şi pentru a implora: „Doamne, iartă-l, că nu ştie ce face!” Cu atât mai mult nu putem face gestul pentru cei doi, ca şi pentru Patapieviciul în veci de neiertat pentru profanarea lui Eminescu, Mesia al nostru cel pământean.
Autorizat de calitate şi de rang, deşi copleşit de noianul atâtor lucruri neînţelese, omul nu poate renunţa la dreptul său inalienabil de a înţelege de ce triumfătoarea omenie îngăduie acest atentat, complot, abuz, colaps, perceput iniţial ca o glumă macabră, apoi ca un vis urât, apoi ca o anomalie din cotidian, Godzilă care nu sperie atât prin colţi, cât prin hidoşenie.
Câteva posibile sau măcar incitante supoziţii. Aflat într-o acută criză de sine însuşi, meditând cu mijloacele sale rudimentare (că nu poate fi suspectat de bâţâiala vreunui dram de talent) fenomenalul fenomen G. s-o fi întrebat: «Bre, ce ştiu eu să fac mai bine şi mai bine, ce-mi place să fac şi cu ce aş putea rupe gura târgului?» Revelaţia! «Sunt as la bălăceala în noroi, as la stăpânirea şi mânuirea limbajului, nu suburban, ci submahala, şi, în calitatea de unicat şi de vârf în domeniu, sunt deja un Cineva după care se întoarce capul, n-are importanţă dacă pentru a aplauda sau pentru a scuipa. Necuratul, la fel de celebru ca Dumnzeu, nu a început tot cu întorsul lumii pe dos după ce a fost sictirit din rai? În mările făcute cu trudă de Dumnezeu, într-o zi întreagă a pus sare, trandafirilor le-a înşurubat ghimpi... câte şi mai câte. La urma urmelor, fiecare vârf e tot un vârf, un campion, fie că e vârf în sus sau în jos, fie că e vârf aurit de soare sau înnămolit în smoală, iar coborâşul nu e deloc mai uşor decât urcuşul. «Şi, ţine minte, lume, s-ar putea ca eu să fiu omul acela de tip nou, OMUL NOU atât de clamat până ieri şi din nou clamat de la mine încolo.»
În căutarea unei Rome căreia să-i dea foc ( foc de autor, se înţelege, cu sloganuri, cu etichete, cu tot dichisul), drumul celor doi s-a intersectat cu al iminentului campion în materie de poezie a dejecţiei verbale, al damnatului la glorioasa nemurire prin înnobilarea şi generalizarea practicării scatologiei, a creării unui nou limbaj esperanto pe baza scabrosului, a trivialului, ţinut până acum în umbră de frumosul, căruia, în sfârşit, o să-i sune ceasul graţie dumisale, poetului de poiată. Prilejul nu trebuia pierdut. Conştienţi că propulsarea fenomenului fenomenal ar depăşi ca răsunet cazna unui vulcan şi tremurul unui cutremur, cei doi s-au apucat de treabă, adică de pupat tot mai zgomotos pe salvatorul viitorului poetic, un viitor ameninţat să nu mai vină din cauza unora ca Homer, ca Dante, ca Shakespeare şi Goethe şi Eminescu şi ca atâţia alţii care nu vor să plece de voie bună şi să lase locul... tineretului. Dar iată că apăruse ca din neant o nouă Pythie, mai exact, un Pythioi prezicător care, cercetat, dădea pe gură dezlegări de diferite taine. Era nevoie însă de sacerdoţi tălmăcitori, în speţă critici literari care să decripteze, să popularizeze, să facă oficiul de lumeee, lume!!! Şi iată că, spre norocul continuităţii universale nesincopate şi în domeniul poeziei, cei doi şi-au asumat riscurile fericitului martiraj al genializării bezmeticului, proclamându-l cel din urmă şi cel mai merituos răcnet liric al mapamondului, spre fericirea generală, începând cu a copiilor, care o să-l întâlnească şi în manualele şcolare. Dat fiind însă momentul atât de propice pentru căţărat pe scara gloriei şi care stimula prin uluitoarele oferte fluturate până şi o inspiraţie impotentă, cei doi, născuţi direct clarvăzători şi critici literari, adică fără să fi oferit o mostră cât de mică din propriile creaţii beletristice ale căror taine le stăpâneau fără să le cunoască, nu se puteau opri aici. Fenomenalul G. se putea, fireşte, declara mulţumit de trâmbiţatul triumfal al cucurigului cocoşului de pe gard, mai ales dacă era însoţit şi de bubuitul tobei, singurele instrumente muzicale cărora le găsea o raţiune, cei doi nu puteau însă lăsa lumea în impas, renunţând la dinozaurul de pe gard. Oamenii deveniseră fie extrem de labili, tot mai puţin rezistenţi la falsele sclipiri ale noului, fie tot mai indiferenţi, fără puterea de a discerne, trăind la întâmplare ce li se oferea, în virtutea inerţiei. Numai nişte şocuri de calibrul celor provocate de răscoala unor instincte primare îndelung refulate sau temporar adormite în individ şi, mai cu seamă, dar de o virulenţă extremă şi acesta, dezmăţul licenţios, năclăiala de imundităţi, de poetisme de tip nou de-ale Gălăţanului îi mai putea scoate pe unii din apatie, treabă la îndemâna omului-colaps sau abces hrănit cu otrăvuri adecvate de către mentorii şi susţinătorii săi. Înfuriat de inerentele probe prin care viaţa îl testa, insul şi-a vărsat focul în înjurăturile salvatoare. Specialist în materie, exersând sârguincios şi lărgind aria celor invocate, cu predilecţie tocmai la compartimente considerate până mai ieri tabu, pentru lucruri sfinte cum ar fi iubire, credinţă, omenie, patrie etc., a rămas el însuşi surprins de propria-i măiestrie. Ca să nu mai vorbim de cei din jur. Adevărată poezie! Efectul curativ al înjurăturii ridicate la rangul de poezie se dubla, se tripla. Iată o cale de descătuşare, de scoatere din marasmul crescând, din chingile în care o încorsetaseră şi încă o sufocau nişte precepte desuete înghesuite în nişte cuvinte încă neretrase pe de-a-ntregul în dicţionarele de vechituri: credinţă, bunătate, milă... care, la rândul lor, reclamau pioşenie, evlavie, curăţenie fizică şi morală, respect pentru omul văzut ca emanaţie dumnezeiască. Cât de mult îngustaseră acestea orizonturile omului! «Nu fă asta, nu fă asta... fă asta, fă asta!...» Venise ceasul descătuşării! Ce putea însemna curăţenia, când tu te ştiai făcut din ţărână, hrănit de ţărână, dus în ţărână, iar ţărâna era tot pământ făcut din pământ? Până când urâtul şi răul – la urma urmelor ce era urâtul şi frumosul, răul şi binele când părerile erau atât de împărţite? – până când să fie dacă nu răzbite şi ocărâte măcar ostracizate? Şi de ce gura să-şi păstreze rolul esenţial în evidenţierea omului în dauna altor organe ale trupului ţinute ascunse sub pretextul păstrării curăţeniei, neprihănirii? De ce discriminarea asta când omul trăieşte egal prin toate ale sale? De ce să se slujească numai în panteoane şi nu şi în grajdurile lui Augias? De ce, de ce?... Şi de unde atâta timp pentru de ce? Pentru că se găseşte timp. Şi se găseşte pentru că, fie şi într-un ocean de gheaţă, pentru fiecare muritor străjuieşte o scânteie de foc. Una, numai una, dar e acolo. Ar părea imposibil de crezut că e acolo, dar din moment ce mintea ta a pus-o acolo, acolo rămâne cât exişti şi tu. Şi dacă, totuşi, dacă – incredibil dar posibil – dacă sub năvala mocirlei înnobilată de Gălăţanu şi salutată de cei doi, precum şi de «un patapievici mic/Fierbea tsunami-n ibric,/ I-a ieşit doar puţintel,/ Cât să-l înece pe el.», dacă sub balele şi stratul de scuipat împroşcat de cei trei se afla totuşi ceva măreţ şi uluitor şi peste puterea de înţelegere a omului de rând? Dar cum ceva atât de mare sub ceva atât de mic şi nevolnic şi de silă? Să se poată şi imposibilul? Din lung în lung şi din lat în lat, toate lumile pământului erau alcătuite numai din minuni. De ce ar fi lipsit tocmai una ca aceasta? Doar a existat şi un precedent. Cică un împărat orgolios nevoie mare le-ar fi cerut croitorilor săi nişte veşminte cum nu se mai aflau altele pe lume. În primejdie de a-şi pierde capetele, meşterii s-au străduit şi au reuşit. Urma ca Măria Sa să se dezbrace în pielea goală, iar ei să-l îmbrace în noile straie. L-au avertizat însă de câteva ori că aceste veşminte nu pot fi văzute decât de oamenii deştepţi. Zis şi făcut. Umbla împăratul ţanţoş ca un cocoş şi toţi supuşii îi admirau hainele. Fiindcă toţi deveniseră peste noapte deştepţi şi le vedeau. Mai bine să le vadă, decât să fie socotiţi proşti. Dar ce să vadă? Aşa şi în situaţia noastră. De ce să nu fie poetul G. împărat, iar cei trei întâi văzători, maeştri de ceremonii cu sarcina expresă de a-i face şi pe ceilalţi să vadă veşmintele poetice în care plutea împăratul?
Se întrevedeau zorile unei lumi noi? Cum să le zici zori când erau negre ca păcatul şi nu veneau în paşi de rouă, ci de-a orbişul, în târâş de tăvălug la care erau înhămate poezelele de scursori ale impostorului? Ajungea – era verificat – ajungea o măciucă la un car de oale, urma acum să se verifice dacă o asemenea blasfemie arde şi puroiază obrazul lumii după vecii de spălări şi clătiri şi purificări tot cu apă neîncepută în numele frumosului şi binelui şi al iubirii... Iată că în îndelungatul şi cumplitul război împotriva urâtului care coaliza multele neamuri ale răului, acesta primea chiar ajutorul omului care abjura de la menirea lui, înlocuind mănunchiul de busuioc cu cel de spini veninoşi. Zâna, tocmai ea, Zâna Poeziei, fusese împinsă spre prostituţie.
Odată declanşată, era însă greu de stăvilit o ofensivă atât de agresivă fie şi din partea unui gunoi neînsemnat, dar precedent, în intenţie, al unui genocid spiritual. Iar dacă şi în domeniul sacru al poeziei se putea întâmpla aşa ceva, ce să mai zicem de celelalte mai puţin sensibile? Atentatul la frumosul din noi devine astfel un atentat la Dumnzeul din noi. Şi ce am fi fără Dumnezeul din noi? O adunătură de bioroboţi, produşi şi consumatori ai unei vieţi artificiale. Să ne temem de o Apocalipsă spirituală şi, într-o măsură şi mai mare de o nouă Geneză al cărei şantier a şi fost deschis şi în care nu mai e nevoie de Dumnezeu? Dintre atâtea şi atâtea mii de feluri de moarte tocmai pe aceasta, cea mai cumplită, moartea prin ruşine, să ne-o fi hărăzit Domnul, cruţând astfel puritatea focului, a apei, a?... Să începem deja să căutăm Oameni naufragiaţi în lumea oamenilor? Să fi rămas numai în paza umbrelor şi a ecourilor a ceea ce fusese sfânt pentru noi şi care, poate, mai pâlpâia în naufragiaţi? Să fi trăit vecii peste vecii în cultul omului, fericiţi că suntem contemporani cu Atoateziditorul, cu Iisus, Dumnezeu şi om, cu oamenii numai oameni, Icar şi Prometeu şi atâţia şi atâţia, iar acum să ne ruşinăm că suntem oameni? Ultimul lucru pe care l-am dorit a fost pedeapsa cu moartea, şi iată că acum aceasta e întâia noastră dorinţă; pentru că nu e vorba de moartea individului, ci de a fiinţei umane, a minunii Om peste toate minunile lumii. Ar fi întâia oară când am binecuvânta moartea şi dreapta ei alegere în protejarea vieţii.
Memento: Somnul raţiunii naşte monştri.
Ștefan Goanță